Minciuna

Minciuna există din vremuri străvechi şi tot dintotdeauna este şi dezaprobată. Însă, în ultimul timp, ea începe să fie prezentă cam tot timpul la mai toate nivelurile sociale şi în mai toate ţările, ba chiar mai mult, ea începe să fie aprobată şi chiar recomandată.

De ce există minciuna? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit despre nevoia de minciună a oamenilor şi de incapacitatea oamenilor de a cunoaşte şi accepta adevărul total.

Minciuna este mai complexă decât adevărul. Postarea de faţă, o dizertaţie sumară despre minciună, dă o imagine a complexităţii. Minciuna este o otravă, chiar dacă uneori dulce, a vieţii pe toate planurile, de la social la sufletesc. Exista aproape peste tot, în zilele de azi, de la copii până la bătrâni, de la oameni cu statut social mic la cei cu înalt statut social, de la cei cu instrucţie şcolara mică la cei cu instrucţie şcolară înaltă, de la săraci la bogaţi, simţind parcă toţi necesitatea de a schimba anumite condiţii proprii pentru obţinerea de avantaje materiale sau ale alimentării ego-ului!

Minciuna este o afirmaţie care este contrazisă de către experienţă, observaţie sau bun simţ, care este oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parţială a faptelor și a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. De regulă, minciuna se consideră o acţiune intenţională de declarare a unei stări modale necomfirmabile sau imediat (ori ușor) confirmabilă, pentru a produce confuzie, a oferi false speranţe, a determina o anume acţiune sau a crea o anume stare intelectivă, socială ori afectivă care servește într-un fel sau altul mincinosului. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare și de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înţelegere corectă și/sau de interpretarea greșită a informaţiilor existente sau accesibile la un moment dat.

Privit dintr-o anumită perspectivă, se poate afirma că minciuna caracterizează personalitatea iar adevărul realitatea, în sensul că personalitatea poate produce afirmaţii confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate, dar reflectarea realităţii în individ, care este un adevar, este o distinctă transpunere a unei cantităţii purtătoare de informaţii care se metamorfozează "realitate" cu o structură și fenomenalitate distinctă.

Astfel, se pot identifica diferite variante ale minciunii, precum ar fi:

Minciuna individuală cotidiană, produsă spre a genera convingeri, atitudini sau emoţii predeterminate, așteptate, în partenerii de acţiune sau de afectivitate;

Minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui individ sau a unei mulţimi de subiecţi, cu obţinerea posibilităţii de a manipula intenţiile și comportamentele altora în favoarea unui singur individ;

Minciuna colectivă practicată de un grup sau de către o comunitate cu o anume poziţie socială și privilegii. Minciuna politică colectivă vizează păstratea statutului și privilegiilor de catre o minoritate aflată în conflict de interese cu o majoritate defavorizată, lipsită de privilegiile grupului;

Minciuna economică, individuală sau colectivă, ascunde intenţionat starea reală a unei economii locale, regionale, statale sau globale din diferite motive.

Minciuna socială este acea afirmaţie sau ansamblu de afirmaţii care declară sau susţin existenţa unor deosebiri de performanţă și calitate umană între indivizi, grupuri de indivizi sau mari colectivitati umane. Aceasta minciună de tip social (care poate fi adesea orientată rasial sau cultural) caută să introducă diferenţe de valoare între oameni sub raport conceptual sau afectiv și să motiveze orice acţiuni discriminatorii aplicate și aplicabile celor indezirabili.

Acest tip de minciuna segregantă, construită pe baza pretinsei diferenţe de calitate dintre subiecţi, a declanșat în decursul istoriei numeroase conflicte sociale mai mici sau mai mari, a intreţinut adversitatea și chiar ura dintre indivizi și/sau grupuri, a înjosit calitatea de om și a făcut mult rău societăţii, producând, prin standarde diferite de evaluare, umilire, suferinţă și degradare umană.

Minciuna știinţifică derivă din construcţia unei ipoteze incorecte de mecanism cauzal, indiferent dacă este conjunctural, fenomenal sau social, și pretenţia valabilităţii acelui model (împotriva evidenţei știinţifice), respectiv a incapacităţii modelului de a oferi predicţii corecte sau de a explica coerent acele segmente ale realităţii, societăţii sau individului, pe care pretinde a le teoretiza, legifera și/sau explica.

Minciuna culturală vizează împraștierea intenţională a unor afirmaţii false (care pot fi atât degradante cât și laudative) cu privire la conţinutul sau la valoarea diferitelor produse culturale (dintre care unele pot fi opere de artă), prin propunerea și susţinerea unu sistem de valori preferenţial, sistem care neagă valori consacrate și recunoscute. În schimb, apreciază drept opere fundamentale, creaţii banale, partizane, uneori antisociale, fără calitate artistică, incapabile să producă satisfacţii de natură emoţională și intelectuală superioare și să extindă orizontul uman al individului sau colectivităţii.

În funcţie de complexitate, minciuna se poate clasifica astfel:

Minciuna mare

Este o minciuna care are ca scop să înșele victima în a o face sa creadă informaţiile spuse de cel care minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informaţii pe care victima le posedă deja. În cazul în care minciuna este suficient de mare, poate reuşi, datorită reticenţei victimei sa creadă că un neadevăr de o asemenea mărime ar fi într-adevar, fabricate.

Cacealmea (bluffing)

Cacealmeaua este atunci când pretinzi că ai informaţii pe care nu le ai de fapt. Cacealmeaua este un act de decepţie care este rareori văzut ca o faptă imorală când se întâmplă în timpul unui joc în care această decepţie este de acord în prealabil de către jucători. De exemplu, un jucător (de poker în general), încearcă să îi facă pe ceilalti jucători să creadă că are carţi mai bune decât le are in realitate. În această situaţie, decepţia este acceptată și este privită drept tactică de joc.

Minciuna deschisă

Este o minciună spusa drept si confident in faţă, cu scopul de a fi convingator.

Minciuna majordomn

Este un termen inventat de cercetătorii de la Cornell University, care descriu ca fiind minciuni mici spuse electronic și sunt folosite pentru a încheia o conversaţie. De exemplu, trimiţându-i cuiva SMS "trebuie să plec, a venit chelnerul", când de fapt nu ești la restaurant.

Minciuna contextuală

Se poate afirma o parte a adevărului în afara contextului, știind ca fară informaţii complete, se creeaza o impresie falsă. De asemenea, se pot da fapte exacte dar să înșeli cu ele. De exemplu să spui "Da, exact, am mâncat toată ciocolata singur(ă)", spus pe un ton sarcastic, ar putea suna pentru cel care te ascultă, că defapt nu ai mâncat singur ciocolata, când de fapt ai mâncat-o.

Economia cu adevărul

Economia cu adevărul este folosită ca un eufemism pentru decepţie, fie prin oferirea de informaţii false, fie prin nedezvăluirea anumitor fapte importante. La propriu, se poate descrie ca dezvaluirea atentă a faptelor, fara a detalia prea cu prea multe informaţii; a vorbi cu grijă.

Minciuna de urgenţă

Minciuna de urgenţă este o minciună strategică, spusă atunci când adevărul nu poate fi spus pentru că provoaca daune sociale. De exemplu, un vecin poate minţi o nevastă furioasă în legătură cu soţul ei infidel, pentru ca soţia să nu îi provoace leziuni fizice soţului sau invers în timpul conflictului dintre cei doi.

Exagerarea

O exagerare apare atunci când cele mai fundamentale aspecte ale unei afirmaţii sunt adevărate, dar numai într-o anumită masură. De asemenea, este vazută ca „întindere a adevărului” sau a face ca ceva sau cineva sa para mai puternic, slab sau real decât este.

Minciuna glumeaţă

Minciunile glumeţe sunt făcute pentru amuzament și formulate într-un mod pe care să îl înţeleagă toţi participanţii conversaţiei sau spectatorii, telespectatorii etc... un exemplu este ironia sau tachinarea.

Minciuna pentru copii

Minciunile pentru copii, sunt in general mediocre, în care deseori se utilizează eufemisme, pentru a fi mai ușor pentru adulţi să abordeze un subiect cu un copil. printre cele mai cunoscute exemple este cel al berzei „copiii ajung pe lume aduși de barză”, existenţa lui Moș Crăciun, Zâna Maseluţă sau Iepurașul de Paști

Minciuna prin omisiune

Minciuna prin omisiune este acea minciună prin care se omit date importante, lăsând în mod deliberat o concepţie greșită unei persoane.

Minciuna în afaceri

Vânzatorul unui produs sau serviciu poate sa faca publicitate falsă despre ceea ce oferă, în special când are competiţie. Numeroase ţări au adoptat legi de Protecţie a consumatorului pentru a combate astfel de fraude.

Minciuna nobilă

O minciună nobilă, este una care în mod normal ar creea discomfort dacă adevărul ar ieși la suprafaţă, dar oferă unele beneficii pentru mincinos facând un bine societăţii ceea ce înseamnă ca face bine altora.

Minciuna Albă

Minciunile albe sunt minciuni minore care sunt considerate inofensive, sau chiar benefice, pe termen lung. O versiune generală de o minciună albă este de a spune doar parţial adevărul, prin urmare nu poate fi suspectat de minciună, pentru a evita întrebările incomode.

Jurământ fals

Jurământul fals este un tip minciună sau un tip declaraţie falsă dată sub juramânt în timpul unui proces juridic la tribunal sau în orice tip de jurământ scris. Jurământul fals este o crimă, pentru că martorul a jurat să spună adevărul, iar pentru credibilitatea instanţei să rămână intactă, mărturia martorului trebuie să fie adevărată.

Reclamă exagerată

Aceste reclame sunt afirmaţii exagerate, de obicei găsite în publicitate si anunţuri, cum ar fi „cea mai bună calitate, la cel mai mic preţ”, sau „întotdeauna votaţi pentru interesul tuturor”. Asemenea afirmaţii sunt puţin probabil sa fie adevărate, dar nu poate fi dovedit că sunt false, deci nu încalcă legea.

Taxonomia minciunii conform Sfântului Augustin

Augustin de Hipona, cunoscut și ca Sfântul Augustin [de Hipona], conform numelui său din latină Sanctus Augustinus, a scris o carte dedicată minciunii De Mendacio, Despre minciună. Anterior scrisese "Carte despre minciună" și "Împotriva minciunii". Conform textului cărţii De Mendatio, care este o operă târzie a sa, Sfântul Augustin grupează minciunile în opt categorii grupate în ordinea severităţii:

Minciuni din texte religioase.

Minciuni care rănesc pe toţi și nu servesc nimănui.

Minciuni care rănesc pe toţi și servesc cuiva.

Minciuni spuse pentru plăcerea de a minţi.

Minciuni spuse pentru "a mulţumi pe alţii într-o manieră elegantă".

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și servesc cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează viaţa cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează "puritatea" cuiva.

Dragoste și razboi

Clișeul „Totul este corect in dragoste si in razboi”, găsește justificări pentru minciuni, în ordine pentru a câștiga putere. Sun Tzu declară că „războiul este bazat pe decepţii.” Niccolò Machiavelli ne sfătuiește în principele „niciodată să nu încerci să câstigi cu forţa ce se poate câștiga cu decepţia.”

Psihologia minciunii

Capacitatea de a minţi este observată devreme și aproape universal în dezvoltarea umană. Psihologia socială și Psihologia dezvoltării sunt îngrijorate din pricina teoriei minţii, cu ajutorul căreia oamenii simulează reacţiile altuia, pentru poveștile lor și determină dacă minciuna va fi suficient de credulă. Cel mai frecvent, aceasta este cunoscută ca Inteligenţă Machiavelliană și apare în timpul dezvoltării, când copiii îndeplinesc vârsta de patru ani sau cinci și sunt capabili să mintă convingător. Înainte de aceasta, ei, pur și simplu sunt incapabili să inţeleagă de ce alţii văd lucrurile diferit - și presupun că este un singur punct de vedere, al lor.

Copiii tineri învaţă din experienţă că spunând o minciună, pot evita pedepse pentru „fărădelegile” provocate, înainte de a li se dezvolta teoria minţii necesară pentru a înţelege de ce funcţionează. În această etapă de dezvoltare, copiii spun deseori minciuni exagerate, imposibil de crezut, din cauza cadrului conceptual de a judeca dacă o afirmaţie poate să fie crezută sau chiar să inţeleagă conceptul de credibilitate.

Când copiii învaţă să mintă, le lipsește înţelegerea morală când ar trebui să se oprească. Aceasta durează ani de zile în care vede oamenii minţind, iar ca rezultat, iși vor dezvolta o înţelegere adecvată. Înclinaţia spre minciună variază la copii, astfel că unii se obișnuiesc să mintă, iar alţii de a spune adevărul. Obiceiurile se vor schimba cel mai probabil în timpul maturităţii.

Mitomania este un termen folosit de psihiatrii care înseamnă tendinţa patologică de a minţi.

Un studiu recent ne spune că pentru a spune o mincină ne trebuie mai mult timp decât pentru a spune adevărul.

Moralitatea minciunii

Aristotel credea că nici o regulă generală nu este posibilă despre minciună, pentru că oricine susţinea minciuna nu putea fi crezut. Filozofii Augustin de Hipona, Toma de Aquino și Immanuel Kant condeamnă toate minciunile. Conform celor trei, nu sunt circumstanţe în unul dintre ei să mintă. Fiecare dintre acești filosofi au dat câteva argumente împotriva minciunii, toate compatibile între ele. Printre cele mai importante argumente sunt:

Minciuna este o perversiune a facultăţii naturale de vorbire, sfârșitul natural care este de a comunica gândurile vorbitorului.

Când unul minte, compromite încrederea în societate.

Între timp, filosofii utilitarişti sprijină minciunile care fac bine - minciunile albe. În cartea sa Cum să Iei Decizii Bune și Să Ai Dreptate tot Timpul, Iain King sugerează o regulă despre posibilitatea minciunii, pe care o definește: „Înșeală doar dacă poţi schimba comportamentul într-un fel care să valoreze mai mult decât încrederea pe care ai să o pierzi, dacă minciuna o să fie descoperită.”

Consecinţele minciunii

O dată spusă o minciună, pot apărea două consecinţe: poate fi descoperită sau poate rămâne nedescoperită.

În unele circumstanţe, o minciună descoperiă poate pune la îndoială alte afirmaţii spuse de același vorbitor și poate duce la sancţiuni sociale sau legale împotriva vorbitorului. Când o minciună este descoperită, ceea ce gândește și cum se comportă mincinosul, nu mai poate fi prezis sau anticipat, ceea ce înseamnă că încrederea faţă de mincinos scade.

La alte specii

Unele studii asupra comunicării, afirmă că, capacitatea de a minţi există și la alte animale, precum cele din familia Hominidae. Even Koko, faimoasa gorilă care a învăţat Limbajul Semnelor(gesturilor/mimica) Americane, a fost prinsă în flagrant, după ruperea unei chiuvete de pe un perete în urma unui acces de furie. Ea a spui apoi celor care o îngrijeau că o pisică a rupt chiuveta și arăta cu degetul către ea. Este neclar dacă aceasta a fost o glumă sau o încercare de a da vina pe pisică. Un limbaj al trupului înșelător, poate induce în eroare adevărata intenţie a speciei de a ataca sau fugi, s-a observat acest fapt la numeroase specii, inclusiv la lupi. O pasăre mamă, înșeală când se preface că are o aripă ruptă, pentru a-i distrage atenţia unui potenţial predator de la cuibul ei; cea mai cunoscută este Killdeer.

Paradoxuri

În scenariile dualiste (da/nu, alb/negru) răspunsurile sunt întotdeauna date, o persoană care știm că minte constant, paradoxal ar fi o sursă de adevăr.

Detectarea minciunii

Unii oameni detectează mai bine minciunile decât alţii, pentru că sunt în stare de a deosebi o mincină prin expresii faciale, ritmul vorbirii, anumite mișcări și alte metode. Conform cercetătorului David J. Lieberman în cartea Never Be Lied To Again: How to Get the Truth In 5 Minutes Or Less In Any Conversation Or Situation, aceste metode pot fi învăţate. Unele metode de interogare pot avea o șansă mai mare de succes, de exemplu „Când a fost ultima dată când ai fumat marijuana?”, este mai probabil să afli adevărul decât întrebând „fumezi iarbă?”. Punerea unei întrebări pentru a obţine informaţia pe care o vrei, este o abilitate ce se poate învăţa. Evitarea întrebărilor vagi, va ajuta la evitarea minciunilor prin omisiune sau imprecizie.

Întrebarea dacă minciunile pot fi detectate prin tehnici nonverbale este un subiect controversat.

Poligraful sau „detectorul de minciuni” măsoară stresul psihologic pe care subiectul îl îndură când este întrebat unele întrebări.

O gamă largă de medicamente au fost propuse și folosite anecdotic, deși nici unul nu este considerat foarte util.

Un studiu recent spune că pentru a spune o minciună durează mai mult timp decât atunci când se spune adevărul și astfel timpul de răspundere poate fi folosit ca o metodă de detectare a minciunii. Totuși, s-a demonstrat că un raspuns rapid poate fi dovada unei minciuni pregătite.

Povești faimoase

Petrică și lupii, povestea populară, existentă în multe culturi, a unei tânor păstor care ajunge să nu mai fie crezut de sat datorită uzării credibilităţii sale morale până la zero

Pinocchio, poveste unei păpuși de lemn metamorfozată într-un băiat, al cărui nas crește mai lung și mai mare de fiecare dată când spune o minciună

Taine vechi [12]

-continuare din Taine vechi [11], Paşi pe drumul drept-

Reînvăţând zborul

Furtună trebuia să fie după atâta linişte şi calm, doar furtuna putea să distrugă rodul pe care ploile primăverii, de după zăpezile ocrotitoare ale iernii le clădiseră şi le arătau a fi prea bogate ca să se admită că se poate. Dar se încălcase consemnul şi scala de valori numai avea pe ce să se aşeze ca să poată să se stabilizeze şi să nu arate că totdeauna s-a clătinat şi mulat după moment. Devenise lege ca judecata să fie mereu cu aceleaşi acuzaţii vechi şi învechite. Şi mereu aceeaşi pedeapsă să fie fluturată, pentru ca cel aflat în boxă să-şi cunoască dinainte pedeapsa pe care, dintr-o fluturată circumstanţă atenuantă să nu fie niciodată pusă în aplicare.

Ceva nou de-ar fi fost, doar necunoscătorii ar fi rămas surprinşi. Şi cei nevăzători ai adevărului poate ar fi coborât în catacombe şi nu ar fi înţeles, de dinainte ce se vântură pe undele ce purtau false muzici aducătoare a mireasmă de îngropare şi falsă realitate. Bătătorite căi, de când lumea vechi, fuseseră trecute în sus şi în jos, dar miresmele dădeau greaţă şi nu orbire, înlăcrimare şi nu enervare, şi, peste toate puţine se puteau ascunde dovedirii în real.

Era cald şi mare dorinţă de zbor şi zborul fusese dat de ştire. Drumul intrase în pădurea seculară, plină de luminile ocrotitoare şi călăuzitoare, greu de văzut cum se poate undui... Şi de pe acest drum să se ia zborul... Totul depăşea măsura admisă. Trebuia furtună căci doar furtuna oprea tot, şi rodul şi zborul.

Realitatea a fost trăită şi văzută, şi, la vedere nu prevedea nimic special, nimic diferit. Nou poate doar printr-o libertate ce nu era ţinută sub lupă. Însă lupa doar fusese mascată...

Ceea ce nu se vedea, ceea ce nu se trăia, era ceea ce pregătea furtuna care trebuia să se dezlănţie din senin. Neştiinţa locurilor nu ferea de furtună căci furtuna de mare înălţime nu se lasă doar peste un loc, se lasă peste toate locurile în care se poate fulgerul trasor să lumineze. Şi furtuna aceasta se pregătea pentru a lovi nu pe zi plină, ori în plină noapte, ci pe gea-na pâlpâindă a nopţii sau a zilei. Cu semn de rugăciune fusese însemnată furtuna aducătoare a neliniştii peste tot. Să fie bine doar cât să se creadă că e bine, apoi, nevinovate realităţi şi neînţelegătorii fără vină să lase deschisă poarta către drumul coborâtor spre buza prăpastiei.

S-a hotărât să se joace ultima carte, cu toţi aşii scoşi din mânecă, pe miza cea mai mare, pe trecut, prezent şi viitor, pe tot şi pe nimic, pe fapte făcute, începute, neîncepute sau nici gândite. S-au ţinut sfaturi de taină şi lacrimi înnăbuşite de ciudă şi de furie s-au vrut să convingă această ultimă încercare să fie pentru totdeauna ridicătoare a stindardului victoriei pentru unii şi ai capitulării pe de altă parte. S-a vorbit şi despre formă şi despre motive şi despre ceea ce va fi după. Nu s-a ţinut cont de nimic, totul era malaxat după dorinţă şi dorite orizonturi. Prea mult ca să nu existe şi fisurile care puteau să lase să se scurgă zoaiele ce urâţeau frumuseţea unei prea frumoase construcţii. În acea zi în care nimic nu trebuia să se întâmple, ceva s-a întâmplat. Ca să nu se afle i se pregătise paravan de pocăinţă.

Semnele dintâi au trecut căci nici nu puteau râmâne, iar când a venit primul tunet, fulgerul nu a fost văzut. Fulgerul nici nu exista, trebuia să se creadă că s-a zdruncinat pământul şi că mişcarea sa înseamnă că nimic nu va mai fi ca înainte, nimic nu poate să fie bine. Trebuiau să înţeleagă atât şi doar atât: nimic nu va fi bine, nicicând nu va fi bine, nicicum nu va fi bine!

Şi s-a întâmplat tot ceea ce vroiau umbrele să se întâmple şi fapte şi vorbe şi gesturi. Şi vorbele au trecut prin gând, gândul fiind împins să se aşeze pe un calapod, un calapod cu mărime nedesluşită. Rănile ve-chi, tăiate pe dedesupt dădeau dureri crezute ca şi cum ar fi răni noi şi chiar rănile noi erau judecate după forma şi conţinutul celor vechi. Iar privirele trebuiau îndreptate orinde de va face să zboare o pală de vânt şi acolo să se vadă doar marea chemare ce niciodată nu poate fi atinsă, că adevărul nu poate să treacă de clipa trezirii din visul nopţii sau al ochilor închişi cu spreranţă.

Şi nu doar atât. Măsurile de siguranţă erau multiple. Multiple ca nici din altă parte să nu cumva ceva să se mai poată porni, căci toate dorinţele reale, ale clipei sau ale viitorului să se omoare pe sine. Iar altă măsură era atât de binevoiutoare încât umbra să fie văzută cu mai multă plăcere decât ceea ce îi dădea forme. Şi totdeauna, cu noimă sau fără noimă, să curgă pentru a rupe orice, fire sau parâme cât mâna de groase.

Şi totuşi a existat acest totuşi... Căci orice este permis a se întâmpla cu un motiv. Motivul, dacă era, ducea acolo unde se voia. Şi atunci s-a hotărât pe acolo pe unde toate se văd, se pricep şi se desluşesc, să se întâmple doar atât cât să se înţeleagă şi să se înveţe, cât, după ce se vor linişti toate cele date de rafalele furtunii, să nu mai fie nevoie nici de curaj ci doar evidentele realităţi să se facă pasul de înălţare către zbor.

E prea aproape acea vreme, sunt prea cunocuţi cei de o parte şi de alta, ca să fie spusă fiecare faptă, cu ce motive a ieşit la rampă, ceea ce s-a vrut, ceea ce a ieşit, ceea ce s-a văzut, cine şi ce a pierdut, cine şi ce a câştigat. Asta nu înseamnnă că nu se cunosc toate, că degetul nu s-ar putea întinde oricând către persoane, locuri, obiecte, fapte, obiceiuri, spuse, îndemnuri, sugestii...

Picioare legate pentru ca drumul să bătătorit ani şi ani, durerile să oprească orice păşire, tăceri care să dea de înţeles adevăruri mistificate, gesturi de retragere înspre nicăieri din temeri nemotivate. Avânt şi neascultare pe de altă parte care să înlăture şi retragere şi tăcere şi sforţare a întoarcerii spre necunoscutul trecut.

Printre nelinişti şi neliniştite zile, printre pale de vânt şi îngheţuri, s-au învăţat paşi de zbor şi creşteri de aripi, vindecări şi ridicarea privirii spre orizonturile cele senine a ceea ce s-a vrut împiedicat...

-continuare în Taine vechi [13], Realităţi generale-

Taine vechi [11]

-continuare din Taine vechi [10], Neaşteptatul pas spre viitor-

Paşi şi drum drept

E greu să se creadă că într-o urmărire, cel care urmăreşte se lasă păgubaş. Depinzând de ceea ce caută să obţină, pot exista şi aparente situaţii când se crede că a încetat această continuă supraveghere. Cum şi urmăritul, de atâta timp, a realizat că fiecare pas îi este căutat chiar şi sub talpă, se învaţă să păşească în vârful degetelor pentru a lăsa cât mai puţine urme.

Când şi drumul este drept, urmăritorul se mulţumeşte a sta la o oarecare distanţă pentru a sesiza mişcările posibile în afara drumului, permiţând şi admiţând doar pe cele de absolută necesitate.

Libertatea se pierde uşor şi se recâştigă greu. Iar dacă peste toată înfrângerea din luptă vine şi regretul unor bătălii în care s-a intrat atras de mirajul unei victorii definitive obţinute foarte uşor, dar care a ajuns să fie o înfrângere de răsunet, capitularea este necondiţionată şi acceptată ca un status quo pentru totdeauna. Doar că mai există zvâcnetul interior al spiritului, manifestat de el însuşi sau prin ceea ce el consideră a fi mod şi rost de manifestare şi face să renască dorinţa drumului în libertate. În căutarea-i neostenită, nu-şi găseşte odihna pentru a găsi căi şi aliaţi, pregătindu-şi, minuţios, chiar dacă uneori sincopatic, cu atenţie şi la factorii adiacenţi, externi, bătălia finală a luptei de eliberare şi revenire în forma, fondul şi parametri iniţiali, nepervertiţi, ai misiunii sale, sau, în înţeles uman, al destinului.

Malaxorul vieţii, deloc simple în zilele de azi, amestecă totul, bun sau rău, amestecă adevăruri şi minciuni, oameni buni şi oameni răi, vorbe ticluite şi vorbe într-o doară. În acest amalgam, şi urmăritorii pot pierde detalii şi, ori îşi au colaboratori ori stau la pândă pentru a sesiza schiţarea unui gest nepotrivit cu ceea ce trebuia bine învăţat ca mod de trăire şi existenţă, pentru a sesiza posibila căutare a unei piste de decolare spre un zbor în care nici urmărirea nici împiedicarea nu ar mai avea sorţi de izbândă.

Şi astfel, drumul drept a început sub auspicii de speranţă dar şi sub teama ameninţării. Alianţa amalgamului se arăta benefică, pentru că se putea arăta că drumul stă drept şi era paravan pentru orice pală de vânt ce putea, prin foşnetul frunzelor, să dea de veste zbaterea interiorului...

Gândurile însă nu stăteau în adormire. Aparent, omul este bun, dar gândul este al dracului, spune o vorbă din popor. Gândul caută în toate cotloanele. Gândul celui care a muşcat o dată, iar muşcătura crede că i-a fost de folos, va mai muşca încă de atâtea ori de câte ori i se va părea a fi cu folos. Şi în tot acest timp, chiar dacă acalmia arăta a fi linişte, fremăta gândul care voia să ţină în acelaşi tipar viaţa.

Radiografiind, nepărtinitor trăirile şi manifestările, dorinţa şi adevărurile necesităţilor de tot felul arătau că pierderea de viteză era doar o aparenţă, faptul că nu era vorba de moarte ci de un somn din care trezirea era totdeauna posibilă. Dar înainte de toate, o dorinţă nemăsurată de luminare şi înstelare, şi nu de poleire, aprinsese un foc nestăvilit. Dar, ştiindu-se că focul dă căldură, lumină şi fum, ochii vegheau spre întuneric să vadă de nu cumva, ochii lucitori ai vânătorilor, dar şi către lumină către cei ce neputând să se regăsească încă în strălucirea ei, puteau da semne ori chiar pune piedici.

Manifestările realităţii erau încă amestecate. Cele spre împlinirea proprie nu-şi mai aduceau aproape, încet-încet, ascunzişurile, cele spre apărare stăteau însă pe un palier ce unii, neştiutori, l-ar numi descalificant. Iar alţii, cei mai mulţi, ştiitori cât de cât al adevărului l-ar numi totuşi ca unul al lipsei de curaj.

Adevărul, doar trăitorii, oricare ar fi latura pe care se situează, îl ştiu.

Mare zbatere era şi acolo unde întunericul era mare şi nici o rază de lumină nu se accepta că există pentru a fi mai cald, mai bine, mai normal. Acolo se căutau drumuri care să facă să se împlinească dorinţa veche, aceea în care liniştea proprie era liniştea ce se credea adevăr universal. Totul era pliat pe valoare şi nimic nu era altfel evaluat. Dar şi aici, din păcate, condiţiile trebuiau să rămână neschimbate. Altfel nu se putea, altfel mai bine mers de-a buşilea, altfel mai bine oricâtă suferinţă.

Arsenalul folosit era, la început unul minimal. Se foloseau arme de calibru mic, cu bătaie scurtă. Erau arme ce păreau a fi inofensive, se puteau confunda cu bijuteriile ce chiar şi victima accepta să o poarte şi uneori să o îndrepte împotriva sa. Arma se numea vorbă, vorbă inofensivă, cu înţeles de grijă purtată în mod natural. Deşi naturală nu mai era, căci timpul trecuse...

Armele aveau tot timpul încărcătoarele pregătite, cu gloanţe de tot felul, de la cele doar pocnitoare până la cele de semnalizare şi până la cele letale şi distrugătoare. Erau ţinute pregătite în orice moment. Existau pregătite chiar şi minele ofensive, care să reducă la tăcere orice pas, orice pornire. Gândul le crease pe toate, pentru posibila evadare dar şi pentru posibila invazie. Şi erau mascate în cele mai nevinovate forme. Toate cele sfinte aveau forme ce, mascând adevăruri, erau cu succes folosite. Şi, dintre toate, nevinovata şi necesara apă, în toate formele posibile era la mare preţ. Şi chiar cea purtătoare de neînsufleţire era aşezată sub paşi spre a nu se mai mişca.

Cât timp nu s-a resimţit prea tare mişcarea de detaşare, gloanţele au căutat să menţină stare convenabilă. Când au început însă a fi prea multă vreme petrecută într-un decor ce scăpa controlului, s-a considerat necesară o schimbare care să facă această vreme cât mai mică sau chiar deloc. Era necesară o schimbare şi de strategie căci, prea mult durând, putea fi desluşită. Dar şi ceva din interiorul întunericului ţipa de frica unei lumini prea mari şi a unei alteia, la fel de mari. Căci de se ajungea la atât de mult, umbrele se puteau să dispară iar chipurile hâde să se vadă. Stăpânitorii tărâmului, fără amănunte, dădeau porunca spre îndeplinire, căutând să atragă şi alţi executanţi...

Amalgamul avea însă şi forma potrivnică adevărului şi motive reale erau folosite pentru a se motiva schimbarea decorului. Şi tot atunci urmăritorii au văzut că se putea ca plănui-ta schimbare de decor să nu fie de folos căci drumul intra în pădurea în care ei nu mai puteau să vadă de la distanţă, fiindu-le teamă că prea multa bucurie a verdelui renascentist strica planuri. Atunci prin gând şi prin faptă s-a hotărât folosirea armamentului greu: trebuia distrus orice fundament. Trebuia ca victima să devină nu doar sinucigaşă ci şi ucigaşă. Explozibilul s-a aşezat acolo unde trebuia, declanşatorul se ştia că există, dar s-a reactivat şi declanşatorul de la distanţă. Căci războiul era unul asemenea celor dintre popoare, cu regulile sau neregulile lui dure şi absurde...

-continuare în Taine vechi [12], Reînvăţând zborul-

În drum spre Omul noului viitor Pământ [2]

-continuare din În drum spre Omul noului viitor Pământ [1]-

În mijlocul evoluţiei se află Eul uman. Este acea realitate la care fiecare om modern se raportează ca la esenţa sa cea mai adevărată şi cea mai profundă. Oricine se numeşte pe sine cu acelaşi nume: Eu! E de ajuns să se gândească la metafora stăpânului unei case: stăpânul este cineva care are ceva: Eu am un cap, Eu am nişte picioare, Eu am nişte organe interne etc. dar, în ultimă instanţă, Eu sunt cel care posedă aceste lucruri, Eu nu sunt aceste lucruri.

Astfel se face judecata după un proces care, aparent, este binecunoscut: digestia. În organism, Eul, fiinţa spirituală proprie, cea care este în sine, dar şi posedă organismul, este cel care dirijează în ultimă instanţă fiecare proces. Ce face Eul cu orice aliment, solid sau lichid, care ajunge în sistemul digestiv? Mai întîi de toate, se ocupă să distrugă totul, să îl aducă într-o stare zero, din care apoi, cu ajutorul forţelor de viaţă, să îl transforme în ceva conform cu Eul. Substanţele exterioare străine sunt transformate, metamorfozate în substanţe pro-prii, unice fiecărui individ. ADN-ul unui individ, creat de acţiunea Eului său, este altul decât al altuia, aşa cum şi forma craniului său este o expresie unică a activităţii unice a Eului său. În exterior, în lume, în societate, Eul este acum în curs de maturizare, după ce, în mileniile anterioare, a fost mai degrabă în fazele sale de copilărie şi pubertate. Iar în acest proces de maturizare, care se numeşte şi individualizare, cel mai firesc lucru este ca la început omul să fie dezorientat. Eul s-a desprins de vechile forme, de tradiţie, nu o mai acceptă. Este firesc aşa.

Dar astfel a pornit pe un drum pe care, la început, este dezorientat, comite greşeli, distruge ceea ce era vechi. Acest ceva vechi poate fi considerat ceva bun în sine, dar pentru că nu mai este potrivit cu noile vremuri, când omul are nevoie de altceva, atunci ceea ce era bun cândva devine acum rău. Aceasta este una dintre principalele lecţii pe care omenirea de azi o reînvaţă: a înţelege răul pentru a descoperi binele.

Arhitectura s-a născut pornind de la imaginea omului, de la ceea ce sufletescul uman a proiectat în afară, înspre planul fizic. Astfel templele greceşti au la bază proporţiile matematice pure ale trupului uman. Pe măsură ce viaţa s-a laicizat, şi mai ales după stingerea impulsului constructorilor de catedrale din Evul Mediu, care încă mai construiau pe baza unor cunoştinţe iniţiatice, construirea de clădiri umane a căpătat şi ea amprenta din ce în ce mai pronunţată a materializării, a devenit din ce în ce mai mult o expresie a concepţiei unilaterale materialiste despre om şi natură.

Arhitectura organică a apărut mult mai târziu, la începu-tul secolului XX. Ea s-a născut o dată cu noile capacităţi spirituale, cu noua concepţie despre Om şi despre Cosmos. O clădire trebuia să reflecte nu numai funcţionalitatea sa, ci şi relaţia proprietarului sau constructorului cu lumea sa, personalitatea sa, spiritul său. Omul sfinţeşte locul. Spiritul omului trebuia să poată să transpară prin clădire, prin formele sale, aşa cum formele exterioare ale unui om sunt expresia unică a individualităţii sale unice, exprimate, de pildă, prin CNP-ul său, în realul social sau prin ADN-ul propriu în realul biologic.

Dimpotrivă, tendinţele comerciale ale arhitecturii azi trădează un apetit pentru materialism, pentru consumism.

Cât despre arhitectura organică, pornită de la ceea ce sufletescul uman a proiectat în afară, aceasta ar putea deveni o modă după ecourile stârnite de promotori săi notorii precum Gaudi sau Steiner.

Dacă se înţelege cu adevărat ce este procesul de educare a copilului, dacă se înţelege fiinţa umană şi nevoile sale de a evolua, şi atunci se poatei conduce un proces educativ care să nu dăuneze, să nu-l îndepărteze pe om de ceea ce trebuie el să devină, ci să ajute această evoluţie. Şi valabilă rămâne ideea pentru toate activităţile sale.

O nouă filozofie despre viaţă şi abordarea problemelor, este necesitatea urgentă a omului de pe Pământ. Şi ea există, este antroposofia, care, ca abordare generală, nu se defineşte prin comparaţie cu alte mişcări, care sunt toate şi fiecare în felul ei justificate şi explicabile. Antroposofia nu doreşte să polemizeze cu nici o tendinţă spirituală, căci tocmai că antroposofia are drept scop înţelegerea devenirii omenirii din toate timpurile până azi şi în viitor. O cunoaştere reală a lumii este, cum spuneam şi mai sus, una care să cuprindă atât lumea fizică în cele mai mici amănunte şi în trăsăturile ei cele mai generale, cât şi lumea spirituală care stă la originea şi la baza lumii sensibile.

O asemenea cunoaştere – care devine din ce în ce mai necesară, dar şi din ce în ce mai accesibilă, cerută şi cultivată de oamenii zilelor de azi – ajunge în mod necesar la cunoaşterea faptului că tot ceea ce a fost, este şi va deveni este susţinut, umplut de viaţă şi de sens de către activitatea creatoare, vindecătoare a acelei Înalte Fiinţe numită Christos. Vechile înţelepciuni ale lumii au fost metamorfozate în lumea modernă în capacitatea omului de a crea tehnologie, de a dirija natura, de a cerceta Universul.

Însă toată vechea înţelepciune are nevoie să fie metamorfozată într-o nouă artă, arta socială, adică arta prin care omul se înnobilează pe sine conştient fiind de spiritualitatea lui, şi apoi conlucrează cu alţi oameni egali cu el, pe care ajunge să-i perceapă şi preţuiască drept spirite umane numai în măsura în care se poate înţelege şi preţui pe sine însuşi drept spirit. Iar acest spirit este purtat, îngrijit şi vindecat în continuu de către Christos. Aceasta este realitatea esenţială, şi numai pe baza ei poate exista evoluţie, dezvoltare personală, sănătate individuală şi socială.

Punerea sub semnul întrebării a principiilor cucerite de un Aristotel sau un Toma d’Aquino ca gânditori ai omenirii, precum şi inducerea sentimentului de relativitate a vieţii şi a sensului ei, au ca menire să creeze frica în sufletele umane, de exemplu, prin realizarea unor mega-producţii cinematografice şi (pseudo)literare despre sfârşitul lumii, sau despre o viziune desacralizată a lui Iisus Christos. În schimb, oamenii care se preocupă în mod activ, temeinic, de dezvoltarea lor personală, luându-se pe ei înşişi în propriile mâini, transformându-şi activ şi conştient biografia şi personalitatea, se pot ridica la conştienţa faptului că Pământul şi Universul sunt purtate de către Lumea Divină, că sensul evoluţiei este de a transforma nediferenţiatul în individualizat şi imperfectul în desăvîrşit, iar în fundalul acestui proces se află Înaltele Ierarhii spirituale, conduse de Christos însuşi.

Tocmai aşa devine clară şi de înţeles viziunea Apocalipsei după Ioan, care evocă tocmai transsubstanţierea Pământului din ceea ce este azi, în Noul Pământ, numit, în forma acelor vremuri, Noul Ierusalim.

Prin iubire împotriva fricii

Provocat fiind de o discuţie, dintr-o dată mi-a venit un gând pe care nu l-am mai avut şi cred că puţini, mult prea puţini s-au gândit vreodată la acest lucru: pe un nivel sau altul suntem cu toţii maeştri. Suntem maeştri, da, pentru că avem puterea de a crea propriile vieţi şi de a ne conduce aşa cum dorim. La fel cum şi civilizaţiile şi religiile lumii şi-au creat mitologii incredibile, noi ne creăm propriile noastre mitologii, populate cu eroi pozitivi şi negativi, cu îngeri şi demoni, cu regi şi cerşetori; creăm în mintea noastră o întreagă lume, inclusiv diferite personalităţi ale noastre, după care ne folosim de o imagine sau alta, în funcţie de circumstanţele vieţii. Devenim astfel adevăraţi scriitori dar şi actori, mai mult dramatici, proiectând în exterior diferite imagini proprii şi controlând cine şi ce dorim să fim. Atunci când întâlnim alte persoane, le clasificăm imediat, atribuindu-le un rol sau altul în viaţa noastră, creând astfel o imagine a lor, în funcţie de rolul pe care li-l atribuim. Iar acest proces se repetă cu absolut toate persoanele din jurul nostru.

Noi avem puterea de a crea. Această putere este atât de mare, încât tot, absolut tot ceea ce credem se transformă pentru noi în realitate. Ne creăm pe noi înşine şi devenim cei care credem că suntem. Suntem ceea ce suntem pentru că asta credem noi despre noi înşine. Întreaga noastră realitate este în întregime creată de noi. Aceeaşi putere o au însă şi ceilalţi oameni. Singura diferenţă dintre noi şi o altă persoană constă în felul în care folosim această putere, în destinaţia pe care o dăm puterii noastre creatoare. Chiar dacă semănăm cu unii sau cu alţii, pâna la limita completului, nu există totuşi nimeni în întreaga lume care să îşi trăiască viaţa exact la fel ca noi, suntem unici.

În acest fel jucăm de-a lungul întregii vieţi un anumit rol, pe care am ajuns să-l jucăm atât de bine încât am devenit maeştrii propriilor noastre realităţi. Ajungem astfel să ne controlăm personalitatea, convingerile, fiecare acţiune, fiecare reacţie a noastră. După ce am practicat ani de zile, am ajuns maeştrii propriei noastre lumi, subiective, a propriei noastre realităţi. Dacă vom ajunge să înţelegem că fiecare om este propriul său maestru, se va înţelege şi tipul de control pe care fiecare îl exercită personal.

Toată drama noastră existenţială, toate suferinţele noastre, se învaţă prin practică. Noi facem un legământ cu noi înşine şi continuăm să practicăm acest legământ până când atingem un control absolut asupra lui. Felul în care gândim, în care simţim şi în care acţionăm devin atât de rutiniere încât nu mai avem nevoie să fim atenţi la ceea ce facem. Comportamentul nostru a devenit un tipar, o reacţie de acelaşi fel la stimulii exteriori.

Şi dacă tot am învăţat această măiestrie, folosită chiar şi împotriva noastră, de ce nu am învăţa una care să nu fie niciodată, dar absolut niciodată, împotriva cuiva. Să fie una împlinitoare şi vindecătare a tuturor relelor şi tuturor bolilor. Calea este doar una, a iubirii, a iubirii în sens Christic, fără perversiunile la care a fost supusă şi prin acestea redefinită. Acea iubire pe care unii, greşind fără măsură îi atârnă un adjectiv gratuit: necondiţionată, de parcă tocmai ar voi să spună că există nenumărate tipuri de iubiri. Pleonasmul se poate scuza, mai greu cu principiul, căci de-ar fi Iisus întrebat [1] despre aceasta oare ar găsi ca divine formele pe care omul le-a inventat [2] ?

Ca să devenim maeştri ai iubirii, noi trebuie să practicăm arta de a iubi. La fel ca şi orice altă manifestare, arta relaţiilor interumane se învaţă prin practică, iar cei care practică suficient de mult pot atinge un control perfect asupra ei. Aşadar, controlul unei relaţii de cuplu sau de prietenie ţine de acţiune, nu de cunoaştere sau de teoretizare. Totul este legat de acţiune. Evident, pentru a intra într-o acţiune este necesar să dispunem de o anumită cunoaştere, sau cel puţin de conştientizarea felului în care funcţionează oamenii.

Oamenii trăiesc cu teama continuă de a nu fi răniţi, iar acest lucru creează o dramă uriaşă, pe care o regăsim oriunde ne-am afla. Felul în care comunicăm unii cu ceilalţi este atât de dureros din punct de vedere emoţional încât fără nici un motiv aparent noi ne înfuriem, ne întristăm, devenim geloşi sau invidioşi. Chiar şi a spune “Te iubesc!” poate fi ceva înspăimântător.

Iubirea nu presupune nici un fel de obligaţii. Teama este caracterizată în primul rând de obligaţii.

Atunci când mergem pe calea fricii, facem tot ceea ce facem pentru că trebuie să facem acest lucru, şi ne aşteptăm ca şi ceilalţi oameni să facă anumite lucruri pentru că trebuie să le facă. Noi avem obligaţii, iar atunci când avem posibilitatea, ne opunem lor. Cu cât le opunem mai multă rezistenţă, cu atât mai mult suferim. Mai devreme sau mai târziu, noi încercăm să scăpăm de aceste obligaţii. Pe de altă parte, iubirea nu opune nici un fel de rezistenţă. Atunci când iubim, noi facem tot ceea ce facem pentru că dorim să facem acest lucru. Orice acţiune a noastră devine o plăcere; este ca un joc care ne amuză.

Iubirea nu are aşteptări. Teama este plină de aşteptări.

Atunci când te temi, faci tot ceea ce faci pentru că te aştepţi să fii nevoit, dar te aştepţi ca şi ceilalţi să facă acelaşi lucru. Aşa se explică de ce teama răneşte atât de uşor, în timp ce iubirea nu răneşte pe nimeni. Noi avem aşteptări, iar dacă acestea nu se împlinesc, ne simţim răniţi – nu ni se pare drept. Îi condamnăm pe cei din jur pentru că nu ne-au împlinit aşteptările. Cine iubeşte nu are aşteptări. El face ceea ce face pentru că doreşte şi nu este deranjat dacă alţi oameni nu doresc să facă la fel, căci el nu interpretează faptele altora la modul personal. Întrucât nu se aşteaptă să se întâmple ceva anume, dacă lucrul respectiv nu se întâmplă, nu se simte deranjat. Orice s-ar întâmpla, el nu suferă, căci tot ceea ce se întâmplă este în regulă pentru el. Aşa se explică de ce îndrăgostiţilor viaţa li se pare “în roz”; ei nu se aşteaptă ca partenerii lor să facă ceva anume şi nu simt obligaţii faţă de aceştia.

Iubirea este bazată pe respectul reciproc. Teama nu respectă pe nimeni, nici măcar nu se repectă pe sine.

Dacă îmi pare rău pentru tine înseamnă că nu te respect, că nu te las să iei propriile tale decizii. Când eu iau deciziile în locul tău, înseamnă în mod evident că nu am încredere în tine. Lipsa respectului conduce automat la tentativa de a controla viaţa celuilalt. În marea majoritate a cazurilor, atunci când le spunem copiilor cum să-şi ducă viaţa, noi facem acest lucru pentru că nu îi respectăm. Ne pare rău pentru ei şi încercăm să facem în locul lor ceea ce ar trebui să facă ei înşişi. Dacă nu ne respectăm pe noi înşine, ne va părea rău pentru noi, ni se va părea că nu suntem des-tul de buni ca să reuşim în această lume. Cum ne-ar putea respecta alţii în aceste condiţii? Atunci când spunem: “Bietul de mine, nu sunt suficient de puternic, nu sunt suficient de frumos, nu sunt suficient de inteligent, nu am cum să reuşesc”, înseamnă că nu avem nici un pic de respect pentru propria noastră fiinţă. Auto-compătimirea se naşte din lipsa respectului de sine.

Iubirea este nemiloasă, ei nu-i pare rău pentru nimeni; în schimb, este plină de compasiune. Teama este foarte miloasă.

Celui care se teme îi pare rău pentru toţi cei din jur. Lui îi pare rău de alţii pentru că nu îi respectă, pentru că nu îi crede suficient de puternici pentru a reuşi. Pe de altă parte, iubirea respectă pe toată lumea. Cine iubeşte pe altcineva crede că acesta poate reuşi prin propriile sale forţe. El crede că acesta este suficient de puternic, de inteligent, de bun pentru a-şi stabili propriile sale decizii. Nu se grăbeşte în nici un caz să ia decizii în locul celuilalt.

Iubirea este complet responsabilă. Teama evită responsabilitatea.

Asta nu înseamnă că ea nu este responsabilă pentru faptele ei. Încercarea de a evita responsabilitatea este una din cele mai mari greşeli pe care le facem, căci orice acţiune are anumite consecinţe. Dacă facem o anumită opţiune, vom obţine un anumit rezultat sau o anumită reacţie. Chiar dacă nu se ia nici o decizie, tot se obţine un rezultat sau o reacţie. Într-un fel sau altul, noi vom ajunge să experimentăm toate consecinţele propriilor noastre acţiuni şi decizii. De aceea, oamenii sunt complet responsabili pentru acţiunile lor, chiar dacă nu doresc să fie. Chiar şi atunci când alţi oameni încearcă să plătească în locul nostru, tot vom ajunge să plătim şi noi, dar atunci vom plăti dublu. Când altcineva încearcă să fie responsabil în locul nostru, el nu face altceva decât să amplifice drama.

Iubirea este întotdeauna amabilă. Teama este întotdeauna lipsită de amabilitate.

Ea ne umple de obligaţii, de aşteptări, ne învaţă să nu îi respectăm pe cei din jur, să evităm asumarea responsabilităţii şi să ne pară rău pentru alţii. Cine s-ar putea simţi bine în asemenea condiţii? Tot ceea ce se petrece în jurul nostru ne agresează, ne înfurie, ne întristează, ne face să ne simţim geloşi sau trădaţi. Mânia nu este altceva decât o altă mască a fricii.

La fel şi tristeţea, gelozia şi celelalte emoţii care se nasc din teamă şi care creează suferinţa. Cine suferă de aceste boli nu poate fi amabil, nu poate decât cel mult să pretindă că este bun. Când nu eşti fericit, nu ai cum să te simţi bine, deci să fii bun cu alţii. În schimb, atunci când te afli pe calea iubirii, nu ai obligaţii sau aşteptări, nu-ţi pare rău pentru tine sau pentru partenerul tău, totul îţi merge bine, iar zâmbetul nu te pără-seşte nici o clipă. Eşti fericit, deci te simţi bine, iar această stare se revarsă în mod natural asupra celor din jur. Iubirea este întotdeauna amabilă, iar bunătatea ei conduce la generozitate şi ajunge să deschidă toate uşile. Da, iubirea este generoasă. În schimb, teama este egoistă. Cine se teme se gândeşte întotdeauna numai la el. Egoismul închide toate uşile.

Iubirea este necondiţionată. Teama impune o mie de condiţii.

Cine se află pe calea fricii iubeşte pe altcineva numai dacă acesta îl lasă să îi controleze viaţa, dacă se poartă bine cu el, dacă se suprapune cu imaginea pe care şi-a creat-o despre el. Şi cum nimeni nu se poate suprapune vreodată perfect peste imaginea creată de altcineva pentru el, acesta îl judecă, iar el se va simţi vinovat. Atunci când ne creăm o anumită imagine despre alţii iar aceştia nu corespund, noi ne simţim ruşinaţi, stânjeniţi, enervaţi, şi nu avem deloc răbdare cu ei. Este imposibil să te porţi cu adevărat frumos cu altcineva în aceste condiţii. Pe calea iubirii nu există dacă; iubirea nu pune condiţii. Cine iubeşte o face necondiţionat, fără justificări. Noi iu-bim pe altcineva aşa cum este şi îl lăsăm să fie cel (sau cea) care este. Dacă nu îmi place cum este o femeie, nu are nici un rost să stau alături de ea; cel mai bine este să îmi caut pe altcineva, care este aşa cum doresc eu să fie.

Noi nu avem dreptul să încercăm să schimbăm pe nimeni, la fel cum nimeni nu are dreptul să încerce să ne schimbe pe noi. Dacă ne vom schimba vreodată, o vom face pentru că aşa vom dori noi, pentru că ne propunem să renunţăm la suferinţă.

Cei mai mulţi oameni îşi trăiesc întreaga viaţă pe calea fricii. Ei stabilesc relaţii, dar numai pentru că aşa cred ei că trebuie. Atunci când intră într-o relaţie, ei au un milion de aşteptări, deopotrivă din partea partenerului/partenerei de cuplu şi din partea lor.

Toate dramele şi toate suferinţele relaţionale se nasc din cauza faptului că oamenii folosesc canalele de comunicaţie care existau deja înainte ca ei să se nască. Ei se judecă şi se victimizează reciproc, se bârfesc unii pe alţii, cu prietenii sau cu alte persoane. Ei îşi învrăjbesc propriile rude şi chiar se bucură de acest lucru. Acumulează astfel “otravă emoţională”, pe care o transmit apoi copiilor lor. "Uite ce mi-a mai făcut taică-tău. Să nu te porţi niciodată ca el. Toţi bărbaţii sunt aşa, toate femeile sunt pe dincolo". Asta este educaţia pe care o dăm oamenilor pe care ar trebui să-i iubim cel mai mult, propriilor noştri copii, prietenilor noştri, partenerilor noştri de viaţă.

Pe calea fricii există atât de multe condiţii, atâtea aşteptări şi atâtea obligaţii încât noi ajungem să creăm o sumedenie de reguli numai pentru a ne proteja împotriva durerii emoţionale. Adevărul este că nu ar trebui să existe nici un fel de reguli. Aceste reguli afectează calitatea canalelor de comunicaţie dintre noi, căci cine se teme, minte. Dacă te aştepţi ca eu să mă port într-un anume fel, eu mă voi simţi obligat să mă port în acest fel, dar eu nu sunt aşa. Dacă mă port aşa cum sunt eu, tu te vei simţi rănit, te vei înfuria pe mine. De aceea, prefer să te mint, căci mă tem de judecata ta. Mă tem că vei da vina pe mine, că o să mă condamni, că o să mă pedepseşti. Şi de fiecare dată când îţi vei reaminti, mă vei pedepsi din nou şi din nou, pentru aceeaşi greşeală comisă cândva.

Adevărul este că noi nu ştim ce este iubirea. Relaţiile dintre noi au la bază egoismul, nu iubirea. Singurul lucru de care avem nevoie sunt acele doze mici care ne fac să ne simţim bine. Lipsa respectului conduce la războiul controlului, căci fiecare partener se simte responsabil pentru celălalt. Asta se întâmplă atunci când mergem pe calea fricii. Lipsa respectului ne face să ne comportăm ca şi cum celălalt nu ar fi suficient de bun sau de deştept ca să-şi dea seama singur ce este bine şi ce este rău pentru el.

Dacă acceptăm rolul celeilalte jumătăţi, noi putem crea împreună şi ne putem bucura de cel mai frumos vis. Nu trebuie să uităm însă că cealaltă parte are propriile ei vise, propria ei voinţă, iar noi nu-i putem controla visele, oricât de mult am încerca. De aceea, avem o singură opţiune: putem fie să creăm un conflict, adică un război al controlului, fie să devenim un partener şi să formăm împreună o echipă. Partenerii de echipă joacă împreună jocul, nu luptă unul împotriva celuilalt.

Dacă veţi privi relaţia dumneavoastră de cuplu ca pe o echipă, ea se va îmbunătăţi pe loc. La fel ca într-un joc, relaţia nu presupune neapărat un învingător şi un învins. Adevăratul scop al jocului este distracţia, este plăcerea şi bucuria trăirilor împreună.

Cine merge pe calea iubirii dăruieşte mai mult decât primeşte. Evident, el se iubeşte suficient de mult pe sine pentru a nu le permite oamenilor egoişti să profite de el. Asemenea oameni nu doresc să se răzbune, dar sunt suficient de fermi de la bun început. Ei îi spun partenerului lor: "Nu-mi place să profiţi de mine, nu suport lipsa de respect sau de amabilitate. Nu am nevoie să fiu abuzat verbal, emoţional sau fizic. Asta nu înseamnă că eu sunt mai bun decât tine, dar iubesc frumuseţea, îmi place să râd, să mă distrez, să iubesc. Nu sunt egoist, dar nu-mi place să am tot timpul alături o victimă. Asta nu înseamnă că nu te iubesc, dar eu nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru visele tale."

Aceasta atitudine nu are nimic de-a face cu egoismul, ci este consecinţa firească a iubirii de sine. Egoismul, controlul şi teama sunt capabile să ruineze orice relaţie. Generozitatea, libertatea şi iubirea sunt capabile să creeze cea mai frumoasă relaţie între toate: o relaţie de iubire fără sfârşit..

Orice relaţie este alcătuită din două jumătăţi. Jumătate sunteţi chiar dumneavoastră, iar cealaltă jumătate este fiul, fiica, tatăl, mama, prietenul sau partenerul/partenera dumneavoastră de cuplu. Într-o relaţie, nimeni nu este responsabil decât pentru propria sa jumătate, nu şi pentru cealaltă. Nu contează cât de apropiaţi sunteţi sau cât de puternică este iubirea dumneavoastră pentru cealaltă jumătate; cert este că nu aveţi cum să fiţi responsabil pentru felul în care gândeşte celălalt. Nu puteţi şti niciodată ce simte, ce crede, ce presupuneri face el. Practic, nu ştiţi nimic despre celălalt. Acesta este adevărul. Cum procedăm însă noi? Noi ne asumăm responsabilitatea pentru cealaltă jumătate şi aşezăm astfel relaţia noastră pe bazele fricii, ale dramei, ale războiului controlului, adică ale iadului. Războiul controlului, specific oamenilor, se datorează faptului că aceştia nu se respectă reciproc.

Arta iubirii începe de la noi, cu noi înşine. Primul pas constă în a deveni conştienţi, în a înţelege adevărul potrivit căruia fiecare om îşi visează propriul vis. Cine înţelege acest lucru, devine responsabil pentru partea sa din relaţie, adică pentru el însuşi. Ştiind că este responsabil pentru partea sa din relaţie, el o poate controla cu uşurinţă. Nu are însă nici un rost să în-cerce să controleze şi cealaltă jumătate a relaţiei. Dacă îl/o respectăm cu adevărat, noi vom înţelege că partenerul nostru/partenera noastră, sau prietenul, fiul, mama, toţi sunt pe deplin responsabili pentru jumătatea lor de relaţie. Dacă vom şti să respectăm cealaltă jumătate, relaţia noastră nu va fi niciodată caracterizată de conflicte. Noi nu vom avea parte de un război în familie sau în cuplu.

În sfârşit, dacă se înţelege faptul că nimeni altcineva nu ne poate face să fim fericiţi decât noi înşine, şi că această fericire este rezultatul iubirii care emană din fiinţa noastră, vom putea atinge măiestria în cea mai mare artă a toltecilor, Arta Iubirii.

Singura cale de a atinge starea de fericire este iubirea în acţiune. Singura cale care conduce la suferinţă este teama în acţiune.

Singura cale prin care putem atinge “măiestria în iubire” este să practicăm iubirea. Nu este nevoie să o justificăm sau să o explicăm; este suficient doar să o practicăm.

Practica este cea care creează maestrul!

L-am citat printre altele pe D.M. Ruiz cu a sa "Arta de a iubi".

---

[1] Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!

[2] Vezi si postarea Iubiri pervertite