-continuare din Taine noi [2], Înspre al doisprezecelea ceas-
Orizonturi întunecate
Dacă faptele vieţii erau acelea care schimbau seninul orizontului în întunecime, era normal să privesc înspre fapte, căci doar faptele puteau desluşi misterul. Dar când orizontul este senin până în ultimul moment şi dintr-o dată, cu explicaţii ce veneau după ce cu abia ore în urmă ele nu-şi aveau esenţă, fiind concluzii, hotărâri, fapte şi trăiri opuse, poate cineva să le treacă spre sens normal? Şi dacă se admite în primul moment normalitatea, nu este greu, pe măsură ce trece timpul să nu se reia firul vieţii pentru a înţelege nodul. Şi cum să nu se vadă că un nod s-a înfăşurat pe acel fir, nefiind vorba de înnodarea firului, când după momentul apariţiei primului nod au mai apărut, din senin, fără motive, alte noduri? Se voiau a fi noduri gordiene, însă când au dispărut suflând mai puternic peste ele, precum zboară orice scamă, poţi nega întrebarea ce trece oricui prin minte?
Aşa a început seria de întrebări. Seria de întrebări ce mi-a deschis “apetitul ” spre informaţii care să confirme sau să infirme informaţiile ce le primisem, omeneşte, cât se poate de normal. Abia atunci, ceea ce se conturase din alte contraste ce arătau marea diferenţă între ce se voia percepe şi realitatea verificabilă, am început să caut cât de exagerate erau spusele. “Până nu voi pleca de acolo nu mă pot elibera! ” a fost prima “exagerare ” ce s-a relevat a fi dur şi de netăgăduit adevăr. Pentru un om ce avea decenii de trecere prin viaţă, se poate spune, de către oricine, că nu este posibil, nu este normal, a sta sub controlul unui “orar de viaţă socială ”, decât dacă nu cumva viaţa se desfăşoară într-o interdicţie impusă de fapte antisociale, adică o viaţă de deţinut. Căci el, doar el, trebuie să dea raportul şi despre faptele din timpul acestui orar şi, mai mult, să fie oricând de găsit informativ, pentru a se putea exercita controlul asupra lui. Planul subtil nu este decât o transpunere a planului real, de fapt este baza planului real, căci planul real este modelat, înainte de toate, prin gând. Şi, aşa, viaţa bate, prin absurd, orice film de groază. Sau bate orice piesă de teatru absurd.
Nu este necesar să se discute de ce s-a ajuns în postura de deţinut. Mai degrabă cum s-a ajuns în postura de deţinut urmărit ca şi unul deosebit de periculos? Răspunsul nu acum se poate ta, căci la sfârşit se va regăsi inclus în ceea ce va însemna “În sfârşit, viaţa...”.
În timpul studiilor de master la facultatea de drept, discutam şi despre verdicte şi condamnări absurde, altele decât cele date de erorile juduciare. Printre ele a fost un caz (şi am să-l caut, ori să mi-l amintesc cu lux de amănunte) în care chiar judecătorul fusese făptaşul infracţiunii şi găsise un ţap ispăşitor pe care l-a condamnat cu maximă severitate... Faptul că pe patul de moarte judecătorul a spus adevărul, nu a mai schimbat cu nimic starea deţinutului care a fost eliberat după ce ani mulţi şi i-a petrecut în celulă.
Readucând în discuţie planul subtil şi planul real, nu este greu de a trage cu ochiul la unele ţări care vor să folosească tehnologia nouă în planul controlului foştilor deţinuţi şi Anglia a dat tonul: implantarea de CIP-uri în organismul foştilor deţinuţi periculoşi, care, dau localizarea exactă a acestora, prin sem-nalele emise, folosind ca sursă de energie chiar bio-energia acestora. Atunci, în planul subtil, unde totul se poate modela şi “emiţătorul” funcţionează permanent, mai ales că e vorba de puţini deţinuţi, de ce ar fi greu ca un singur “monitor” să ţină sub observaţie şi control trei-patru persoane? Doar puterea acestora de a realiza monitorizarea şi controlul poate opri sau denatura informaţia emisă. Analogia nu este întâmplătoare şi va reveni în discuţie.
În aceeaşi idee, analogia cu deţinuţii mai dă o explicaţie: deţinutul care nu are o nici o vinovăţie care să justifice pedeapsa şi care ar putea să caute să schimbe ceva, este izolat de toţi; este izolat de cei care i-ar putea trezi interesul de a găsi adevăratul vinovat, izolat de cei care l-ar putea ajuta să evadeze. Şi mai comod este ca el să facă în aşa fel încât, prin faptele sale, să nu fie considerat demn de ajutor, să îndepărteze pe cel care l-ar putea ajuta, să ceară celui care l-ar putea ajuta să se îndepărteze de el, eventual să-l considere vinovat că în căutarea adevărului este vinovat pentru că îşi îndreaptă privirea în altă parte, sau că această căutare îi îngrădeşte lui, ca deţinut, adevărata libertate. Iar dacă totuşi cineva se încumetă să facă acest lucru, cel care nu se opreşte în căutarea vinovatului şi a soluţiilor de eliberare a nevinovatului ori să se discrediteze în faţa deţinutului sau (dacă se poate şi) în faţa altora, iar în caz de toate acestea nu pot fi făcute viabile, încarcerarea sa, în aşa fel încât să-i fie restrânsă libertatea de acţiune şi eventual să i se poată impună un control. Este chiar de domeniul fantasticului această analogie? Nu cumva asta se întâmplă şi în real? Şi cum răspunsul e uşor de găsit, căci este doar afirmativ, ce motive ar fi să nu se transfere şi în subtil?
Analogia nu este deloc departe de adevăr. Pentru că, în multe aspecte, paralelismul era şi încă este atât de evident, încât întrebarea: Este om, matur, liber în a-şi hotărî viaţa, sau un deţinut care trebuie să dea raportul pentru fiecare faptă şi poate pentru fiecare gând? nu putea fi ocolită, de mine dar şi de alţii, alţii care erau împărţiţi în două categorii: una mare care trata problema cu ironie sau dispreţ (mai mult sau mai puţin arătate) şi alţii care se îngrijorau de toate acestea. Se mai poate vorbi şi de indivizi, care încercau să profite de toate acestea, pentru a se folosi de “victimă” în scopul satisfacerii temporare a unor necesităţi, tocmai pentru că în asemenea situaţie ei, care în esenţă erau lipsiţi de scrupule, scăpau de vinovăţia faptelor. Lângă omul condamnat la o asemenea viaţă fiind, sau fiind într-o comunicare cvasipermanentă, mi-a fost dat să percep realitatea, cum s-ar spune, pe propria piele. Au perceput-o şi alţii, în mai puţinul timp ce l-au avut în a-i sta în apropiere, la o scală proporţională cu timpul.
În structura sa, omul are, aşa cum se cunoaşte şi în psihologie dar şi în parapsihologie, trei nivele de manifestare a conştiinţei: inconştientul, subconştientul şi conştientul. Profunzimea mare a inconştientului, legătura acestuia cu structura divină a omului, îl lasă depozitarul adevărului suprem despre viaţă, despre viaţa individului ce-l găzduieşte şi prin care se manifestă. Subconştientul este locul în care se manifestă, în mod normal corelarea adevărului suprem cu informaţiile conştientului; în cazul în care se iese din normal, în subconştient corelarea este de fapt un război între adevărul suprem şi informaţiile care sunt percepute eronat, controlat, deformat, de către conştient, care, la suprafaţă fiind, “în bătaia vântului”, poate fi în toate felurile pus pe alte repere. Aici, la nivelul subconştientului se poate să se inducă sau apare ca şi consecinţă un blocaj prin care individul pierde noţiunea de normal, pierde înţelesurile faptelor altora, le denaturează şi le falsifică. Dacă în terapiile spirituale se pune accentul pe “perderea luminii”, rar se dă adevăratul înţeles, căci nu e vorba doar de pierderea contactului cu divinitatea ci şi de blocarea legăturilor dintre eu-ri. Religios, această problemă o rezolvă slujbele de dezlegare dar mai ales moliftele. Când se spune despre răul trimis sau venit să “vatămi şi schimbi mintea omenească”, referirea se face tocmai la acest nivel al subconştientului, mintea. Cereţi sau rugaţi pe un om afectat, cu un asemenea comportament să accepte citirea celor trei molifte şi vă veţi convinge câtă receptivitate are ideea! Mai mult decât atât, discutaţi cu cineva care are înţelesul celor trei nivele de conştiinţă, cunoscându-i mai multe momente din viaţă, şi veţi fi pe deplin convins cât de mult va duce ideea că totul este o manifestare a sufletului (a inconştientului) negând toate celelate manifestări anterioare, considerând ca o normalitate această negare, considerând anormale celelalte manifestări iar manifestarea acelor momente ca fiind singura realistă. Abordaţi ideea şi când se reintră cât de cât în normal şi veţi constata că nu se mai neagă nici trăirile vechi, care au nota normalităţii dar nici manifestările din perioada “crizelor” şi diferenţa va fi vizibilă chiar şi pentru cei care nu au nici un interes să vadă aşa ceva. Spusa că omul în asemenea situaţii este “inconştient” ar fi bine să se înţeleagă prin “lipsa legăturii cu inconştientul”.
Din toate aceste forme de manifestare este de înţeles de ce nu este greu a se vorbi de o agresiune psihică, de un atac psihic.
* * * * * * *
Oamenii sunt legaţi prin câmpuri energetice şi gânduri. Aceasta explică faptul că agresiunile psihice sunt făcute şi inconştient. Oamenii încă nu şi-au dat seama de puterea gândirii. Ei nu ştiu, dar creează ceva ce are o viaţă proprie în natură. Ceva ce nu se distruge, rămâne mereu în apropiere şi influenţează toate planurile vieţii. Chiar şi emiterea de gânduri negative au efect nociv asupra celui care le emite căci ele se vor întoarce într-un fel sau altul de unde au plecat şi mult amplificate în puterea lor negativă, fiindcă în călatoria sa gândul negativ captează şi alte gânduri negative de vibraţie joasă.
Gândurile negative de invidie, gelozie, ură, mânie, bârfă, blesteme, farmece, toate nemulţumirile au vibraţii de frecvenţă joasă. Acest câmp concentrează mai multă energie negativă din mediul înconjurător şi radiază particulele negative, încărcând negativ pe toţi şi tot ce îl înconjoară. Ori de câte ori se doreşte ceva foarte mult, el se construieşte mai întâi pe plan mental. Orice gând distrugător, adica negativ, începe să existe la acel nivel de vibraţii joase.
Gândurile pozitive de pace, dragoste, bucurie, calmează, echilibrează fizic şi psihic, ajută să se comunice mai bine, să se reuşească în rezolvarea problemelor, să fie văzut viitorul cu optimism, chiar şi având unele greutăţi în viaţă. Ajută la a menţine structura câmpului energetic, primită prin naştere, într-un echilibru armonios, la păstrarea sănătăţii corpului fizic şi la trecerea mai uşoară prin toate încercările vieţii. Gândurile pozitive vibrează la un nivel înalt şi ridică în plan spiritual. Ajută la realizarea ca om şi în toate celelalte planuri: fizic, psihic, material şi psiho-emoţional. Din păcate ele se amplifică mai puţin în mediul înconjurător la întoarcerea către emitent, ba chiar diminueză dacă în jur sunt “vampiri de energie pozitivă”, astfel că uneori doar Divinitatea răsplăteşte această emisie de gânduri pozitive.
Formele-gând, plutind prin spaţiu, influenţează alte fiinţe vii, le poate afecta sau îngreuna starea celor din apropiere, de acasă, de la serviciu, în mijloacele de transport, chiar pe stradă, şi oriunde se află omul.
În vremurile de astăzi nu mai este elegant să se lovească cu pumnul sau cu bâta pentru satisfacerea intereselor. În schimb, a luat o amploare greu de controlat atacul psihic. Acesta izvorăşte din adâncul sentimentelor de ură, invidie, răzbunare sau, pur şi simplu, din setea de a provoca răul cuiva, fără riscul ca agresorul să fie descoperit şi pedepsit. Poate fi direct sau indirect. Poate fi ziua sau noaptea (în somn), când omul este mai deschis energetic şi nu se poate proteja conştient. Poate fi provocat de una sau mai multe persoane, poate fi intenţionat sau nu, organizat sau nu. Trimis de rude, vecini, duşmani sau de oameni străini (vrăjitori). Poate fi îndreptat asupra unei persoane, a unei colectivitati sau a unei comunităţi, asupra faptelor sau evenimenteler la care participă cel atacat.
Atacul psihic provoacă dezechilibru pe toate planurile, acutizează afecţiunile cronice, pot să apară afecţiuni noi, schimbă comportamentul, duce la discomfort total. Dacă omul nu iese repede de sub atacul energetic, starea lui se agravează mai profund, chiar poate duce la dezvoltarea tumorilor şi la moarte.
* * * * * * *
Am punctat succint ideea de atac psihic. Pentru că este nevoie de a dezvolta ideea, fiind argumentată şi la rândul ei argumentează fapte şi comportamente.
* * * * * * *
Şi totuşi sufletul, lovit, parţial furat, îşi manifestă adevărul. Omul, în afara stărilor de criză, dezvoltă o atitudine duplicita-ă, trăind sincer ceea ce îi este dat, însă minţind pe agresor, pe cel care controlează şi monitorizează. Se comunică locaţii diferite, fapte diferite, motive diferite, se inventează o poves-te care place agresorului pentru a-i adormi vigilenţa. Pentru că altfel de ar fi, inconştientul ştie la ce se poate aştepta. Copilul care face altfel decât vor părinţii, de frică, minte. Îi e frică de a fi certat, de a fi pedepsit fizic. Şi omul matur face la fel, sufletul fiind cel care guvernează şi dictează această alterare a comportamentului, din instinct de apărare, chiar dacă ştie că bătaia nu mai este posibilă (uneori însă există), dar alte pedepse fiind şi mai dureroase.
Şi oare cine vrea să stea o clipă să se gândească la faptul că totul se întâmplă doar pentru că orice om vrea să trăiască în libertatea pe care nici Dumnezeu nu vrea să i-o îngrădească ci doar unii oameni care se cred mai presus de Dumnezeu, motivându-şi comportamentele prin faptul că ei deţin Marele Adevăr prin însăşi faptul că există sau prin faptul că sunt ascendenţi ai victimei?
* * * * * * *
Dreptul de a alege e al oamenilor. Justiţia Divină dă acest drept, dar nu disculpă. Vor trece ani, taine noi vor deveni taine vechi; poate şapte ani, poate mai mulţi, poate mai puţini. Aduce se va simţi şi resimţi totul. Atunci se vor căuta cu adevărat soluţiile. Dar atunci, în târziul anilor trecuţi, se va realiza că procesul acum deja este judecat şi nu există nici o cale excepţională: nici Contestaţia în anulare, nici Revizuirea. Şi nici premierea pentru alegerea unei pedepse mai mari. Cerurile dau omului, după ce judecata se face, libertatea de a face, din cele ce nu îl aduc iarăşi la judecată, orice. Peste ani, o altă carte, cu alte taine vechi, se va scrie. Atunci ştiu că voi scrie şi despre un final fericit. Până atunci însă cuazele vor produce efectele neştiute omului. Şi nu doar lui, şi celor de după el. Nedrept se poate spune, despre Justiţia Divină. Nedrept, da, dar doar du-pă înţelesurile omului de aici, de acum...