Taine vechi [8]

-continuare din Taine vechi [7], Extreme translatorii-

Intermezzo în destin

Încă un episod al vieţii luase sfârşit. Epoca translaţiilor nu-şi mai avea motive. Epoca privirilor într-o direcţie ce nu coincidea cu predestinarea spiritului şi cu destinul fiinţei trebuia înţeles. Neînţelegerea de ar fi fost să rămână, pierderea în totalitate s-ar fi făcut să fie o realitate. Pierdere fizică, moarte de ar fi să-i spunem aşa, chiar dacă ar fi avut doar forma parţială de boală şi imposibilitate de mişcare. Sau planul acela, pe care în prea mică măsură îl controlează omul, într-o oarecare mare măsură divinitatea din om şi ceea ce rămâne, o parte însemnată divinitatea absolută. Se traduce prin nebunie. Aşa ar fi fost să fie datul unui spirit mediu, căci unul mic ar fi clacat pentru totdeauna.

Ce încă nu era înţeles era faptul că totul era posibil, că şi materialul îi era şi îi este un plan permis mai mult decât îndeajuns, calea însă de a ajunge la el era cu totul alta. Nu de unul singur, şi nu prin sine. Dar nici pe de-a gata. Altfel, altcumva. Împotriva ideilor puse ca şi cărămizile într-un zid de cei ce trebuiau să construiască zidul.

Doar dispariţia este posibilă peste noapte. Transformarea şi construcţia nu. Transformarea este supusă unor legi, dacă nu intervine divinitatea, palpabile, vizibile, inerţiale.

Divinitatea acţionează direct mai rar, prin oameni cel mai adesea. Acest din urmă aspect poate cauza însă şi anumite confuzii, căci oamenii pot veni aproape şi cu lucrarea celeilalte părţi, ce se arată magnifică, strălucitoare, atrăgătoare, însă pe dinăuntru putredă. Nu cred că cineva poate să spună că a întâlnit oameni prin care Dumnezeu să-şi facă simţit ajutorul ca fiind nume sonore, sau cei alergători după faimă. Dumnezeu se arată prin oameni aleşi dintre oamenii obişnuiţi, în parte anonimi, simpli în vorbă şi în fapt, ducători ai vieţii şi nu duşi de valul vieţii, aceia care ţin în frâu valul şi nu căţăresc pe el ca să fie văzuţi de ceilalţi în vitejia lor. Lucrătorii întru Dumnezeu ţin valul în spate şi valul le acoperă strălucirea, dar ei nici nu caută să le fie văzută strălucirea.

Ceilalţi sunt cei care îşi schimbă rânjetul în zîmbet şi apar pe fieunde le este preaslăvit numele şi prea-slăvită fapta. Harul e dar şi despre dar alţii vorbesc, nu cei care dăruiesc. Lumea prea pestriţă este plină de zurgălăi şi lanterne ce atrag ureche şi privirea înspre ceea ce cred că este de folos omului. Sunt oameni căci spiritul nu li se ridică la nivelul pe care ei şi-l cred. Acesta este acum şi a fost şi la vremea punctului în care am ajuns în ceea ce scriu, planul social...

***

Mai avea omul de învăţat ceva? Cu siguranţă? Mai avea spiritul de experimentat, de verificat ceva? Răspunsul este acelaşi.

Încotro se îndreptau, atât omul cât şi spiritul?

Am un singur răspuns aici, că place, că nu place, ori că ar conveni, ori că nu ar conveni, oricare ar fi acela care vrea să îşi dea cu părerea: pe drumul destinului, spre împlinirea menirii, spre ultimul episod al vieţii. Episodul în care nu mai există întuneric. Acel episod care, bulversând, întorcând brazda spre rodnicie, va face să-şi înduplece capul acei ce cap plecat altora au dorit.

Nu pot să caut minciuni, nici n-aş putea să găsesc una plauzibilă.

În acest punct însă, al scrierii, paşi de făcut mai erau...

***

Se adunaseră destule întâmplări care configuraseră complexitatea vieţii pentru omul real. Se adunaseră trăiri, fapte, realităţi din lumea materială. Dar corpul energetic adunase o anumită încărcătură. El, corpul energeric, excedând fizicul, era interfaţa ce putea să apară în ochii celorlalţi căci omul vede ceea ce îi ajunge ca informaţie în minte, oricât s-ar spune, ori s-ar crede, că vede realul, palpabilul. Raţionalul prelucrează informaţia primită de elementul receptor, fără a putea evalua corectitudinea informaţiei receptate. Daca e să fac referire la ochiul uman, este evident că nu poate nimeni să spună că respectă regula repetabilităţii. El recepţionează informaţia venită prin cuantele energetice, în cea mai mare măsură lumina. Dar dacă în acest stadiu al ştiinţei doar fotonul, cuanta energetică a luminii, este relevantă, poate cineva da asigurări că este unica? Dacă, într-un fel sau altul şi tachionul, cunata energetică informaţională, mai nou introdusă în discuţia fizicii cuantice este răspunzătoare de deformarea realităţii vizuale?

Marjez pe această idee, din ceea ce cunosc eu, fără să încerc să demonstrez aici, acum ceva. Va veni şi acestă demonstraţie să completeze cadrul de percepţie a realului prin subtil.

Toate cele de până acum formau imaginea fizică şi socială a spiritului şi a trupului ce-l purta. Avea formă, conţinut şi aspect. Repet, nu doar fizic.

Venise vremea în care să i se atragă atenţia că ceva trebuie să se schimbe dar mai ales faptul că singurul şi unicul purtător de grijă este el însuşi. Laudele nu-s o perie ce-l curăţă de praf, sunt mai repede păturile ce i se scutură în cap. Vorbele răutăcioase nu–s caracterizări ci mai repede cuţite înfipte de dragul tirului, fiindcă oricând omul fizic este ţinta unor vânători pe toate planurile. Ceea ce nu se învăţase trebuia să se înveţe, repede şi bine de data aceasta, căci se apropia momentul în care spiritul să-şi reintre în destin dar şi momentul în care, prin manifestare, trebuia să-şi arate statura. O statură înaltă, chiar dacă acum, gârbovită, părea mai scundă.

Dintr-o pornire, care putea să se interpreteze ca o tentativă de drum ales pe latura sentimentală, dar şi de o realitate pe acelaşi plan, în alt context, spiritului i s-a dat să se manifeste pe planul transmiterii unei informaţii ce nu era direct relevantă, pe care nu în orice condiţie putea fi percepută. Căci mulţi scriu şi nu transmit nimic. Căci tone de hârtie se pot imprima cu scrieri ce, informaţional, se poate strânge într-o cutie de chibrituri. Puţini însă pot să scrie în aşa fel încât textul scris să fie un suport doar ce poartă informaţia care ajunge în sufletul celuilalt, fără să provoace alte senzaţii. Menirea se arăta prin această formă.

Ca orice, în această lume în care totul este interpretat spre deliciul si plăcerea celui ce interpretează, ochiului vigilent al celor ce sunt puşi pe a îngropa, a ucide, nu i-a scăpat această formă de definire. Era pus să o îngroape. Şi cum şi altădată în istorie, cărţile au fost arse pe rug, şi acum scrisul a fost ars pe rug, e adevărat, doar pe planul nevăzut, iar spiritul “vinovat” adus în faţa anchetatorilor şi executorilor. Judecătorii au fost ocoliţi, achetatorii preluând rolul lor. Şi a fost legat la ochi spiritul şi omul atras iarăşi spre o altă cărare. Şi începuse să meargă pe ea, atras de cuvinte ticluite. Mergea, legat la ochi, dar în spate i se arunca acid ce trebuia să-i ardă urma de întoarcere. Aburii acidului l-au atins însă...

Venea în tot timpul şi acele cuştii ce ţineau într-o închisoare şi strânsoare omul şi prin ţinerea în prizonierat a spiritului. S-ar putea spune că începuseră să se mişte pământurile puse artificial sub tălpile goale şi obosite de mers fără odihnă.

***

Episoadele ce s-au sfârşit în momentul în care karmele, problemele trecuturilor, s-au anulat, puteau să nu fie traumatizante... Nimic n-ar fi putut să le anuleze, însă nici una dintre ele, de fapt tot ceea ce s-a întâmplat până în acest moment ar fi fost plasat sub eticheta de “poveste a altora”. Trăind între oameni, nimeni nu se poate feri de obiceiurile şi năravurile acestora. Conştiinţele au evoluat, dar nimeni nu poate să facă afirmaţia că această evoluţie a avut loc în sensul de a nu se mai face rău altora. Afirmaţii de genul “toate atacurile sunt efectul karmei”, nu poate fi deloc susţinută. A spune că acum nu mai există nebuni, oameni răi sau că dacă există aceştia sunt doar efectele karmei este de-a dreptul hilar. Totdeauna –şi legea este valabilă şi în Cer şi pe Pământ– sărăcia a incitat dorinţa de a domina pe cel care are mai mult; pe Pământ şi bogăţia materială şi bogăţia spirituală au fost mereu vânate. În Cer de n-ar fi existat această tendinţă, nu ar fi existat suita de îngeri decăzuţi.

Dacă destinul nu ar fi fost prins în strânsoarea părţii nevăzute a gheţarilor ce doar îşi arătau vârfurile în lumină, cele întâmplate nu lăsau amprente pe suflet. Dacă gheţarii s-ar fi topit, încă n-ar fi fost la fel ca fără ei, dar tot altfel, mai bine ar fi fost. Dar gheţarii au existat. Oamenii au făcut şi fapte, au spus şi vorbe, au avut gânduri ascunse. Şi 20 de ani de destin au fost furaţi.

S-a ajuns în punct critic. Ceea ce se proiecta din structura spirituală avea, pe lângă lumina ce nu putuse fi anulată, o mare parte ce se întunecase. Spiritul nu de mai putea lăsa sufocat. Se revoltase şi încerca să arate fizicului material necesitatea schimbării; se străduia să-i arate realul drum, ştiind că el, realul, fizicul nu are puterea şi posibilitatea de a fi schimbat din forma sau starea momentului actual, într-o altă formă sau stare la momentul următor.

Cei care sunt binevoitori reali nu stau niciodată în apropierea celor cărora le-a făcut bine. Cei care se cred ei binevoitori nu vor pleca niciodată, ba, mai mult aşteaptă şi răsplata pentru binele pe care l-au făcut. Ei cred cu tărie că ceea ce au făcut ei este binele absolut, că nimic altceva nu ar fi fost bine, că doar ei sunt cei care pot să facă bine. Ei fac legea, ei o aplică.

Judecând faptele s-au pus să-l condamne pe om, s-au pus să-l eticheteze pe om. Şi cum nu au vrut să facă distincţia necesară, nu s-au lăsat mai prejos de fapte ale trecutului, crezând ei că, prin alte ajutoare neştiute, pot proteja şi mai mult. De ce să lase libertatea formei pure umane să se dezvolte şi să-i aibă libertatea de a alege? N-ar fi fost bine să controleze încă o dată împlinirea menirii unui spirit a cărui lumină îi speria de moarte, îi orbea.

Aceasta a fost perioada în care s-a inoculat frica de reacţie, frica de pereche, frica de viaţă independentă, frica de urmaşi (că deh... era suficient) dar şi responsabilitatea totală pentru toate faptele reale sau inventate, maximizarea acestor responsabilităţi. Toate acestea s-au însumat cu cele ce mai existau, cu toate cele ce firesc au împământenit spiritul.

Harul ce a venit a fost plânsul eliberator al spiritului constrâns a sta în platoşa chinuitoare. Acest har, această nouă luminare, prea mare, ce făcea spiritul să nu mai stea în umbra ce-i era dorită, a atras – căci noaptea orice sursă de lumină atrage şi vietăţile parazite – spirite mici sau spirite întunecate, ce aveau nevoie de victorii sau macar de o fărâmă de lumină în plus spre a se arăta ei în lumina ce o căutau cu insistenţă.

O minte tulbure, plină de lumeşti învăţări spre a manipula, aparent singură, a căutat să ducă pe cărarea pe care pre-gătise de foarte mult timp groapa-capcană, omul spirit ce-l adulmecase prin hăţişurile deschise de lumea cea mai nouă, lumea cu feţe schimbătoare şi măşti ad-hoc, lumea vortuală. Şi chiar se apropia de reuşită... dar tot aceeaşi spu-să îşi are şi acum rostul: “Dumnezeu nu doarme”!

Un şoc avea nevoie mintea şi trupul să se trezească. Să se trezească din frică şi meandrare a drumului. Chiar prin această formă grea, cu suferinţă, răul trebuia arătat şi scos în afară. Suferinţele psihice şi sufleteşti, pe fundamentul alterat avuseseră un rol invers. Boala putea să facă ravagii, sufletul nu putea fi pus să mai sufere, boala nu lăsa răul adunat să plece, să fie scos în afară. Unei boli i s-ar fi răspuns cu “genialele” medicamente. Erau multe adunate şi trebuiau anulate.

***

Frica este energia care face ca omul să se contracte, să se închidă, să se strângă în sine, să o ia la fugă, să se ascundă. Ea este o boală care roade logica şi face omul inuman în esenţă fiind neîncredere arătată faţă de propriul eu. Despre frică s-ar mai putea spune că este un laţ care se strânge până sugrumă. Ea este cel mai puternic inhibitor al progresului omenirii.

Frica face ca nimic din ceea ce este esenţă a unei otrăvi să nu fie aruncată în afară spre purificare. Ea, încet, încet se generalizează şi-l transformă pe om, oricâte resurse divine ar avea într-însul, într-unul om cu ego extrem de ridicat, crud, ucigător. Ego-ul şi frica îşi dau mâna, într-un cerc vicios, şi “călăuzesc” omul spre neîmplinire, spre însingurare, spre autodistrugere. Unii spuneau că frica este mama tuturor răutăţilor ce le face omul, împotriva lui, în primă şi maximă instanţă.

Frica este o realitate ce nu există şi pe care omul şi-o formează ca mod de a se scuza în sinea sa pentru ceea ce face şi pentru ceea ce trăieşte. O construieşte uzând de energia cu o putere mare de aderenţă, energia negativă.

***

Orice formă ar fi avut acel şoc revigorator, ca şi socurile defibrilatorului, trebuia să aibă şi rolul de a arunca în afară energiile grele, adunate ca urmare a legăturilor fizice. Trebuia ruptă platoşa energetică, trebuia spart câmpul dinspre înăuntru spre în afară. Această rupere, se face totdeauna la nivelul la care energiile se transformă, sau pe unul dintre organele ce au reflectare în subtil. Sau, dacă e cazul, toate la un loc.

Deşi apar ruperi de câmp şi în zona dintre Chakra Plexului Solar şi Anahata (a treia, respectiv a patra chakră), atunci când răul nu trebuie să urce la nivelul superior, energia Kundalini erupe deasupra chakrei a patra. Intern erupe prin cancerul de sân. Acea erupţie arată că sufletul trebuie salvat prin moarte. Erupţia la nivel extern, epidermică arată că sufletul are nevoie de a fi salvat şi omul de a-şi continua existenţa. Tocmai acest lucru s-a întâmâmplat şi suferinţa extremă a aruncat în afară o tot atâta de mare energie negativă. Purificarea totdeauna se face prin suferinţă, căci omul, agonisitor cum este, chiar şi ceea ce este rău vrea să păstreze pentru el. Dar omul nu i se poate opune lui Dumnezeu. După acea răbdare şi durere dusă la extrem, trupul fizic a fost în mare parte curăţat. Şi era pregătit pentru ceea ce trebuia să urmeze.

Dar un corp curat nu poate fi în întregime divin de nu-şi curăţă şi nivelul mental, al gândurilor. Aici intervine liberul arbitru, dreptul divin dat omului. Dumnezeu nu intervine asupra acestui drept, căci prin el omul îşi alege cum să-şi aştearnă pentru a dormi. Dar Dumnezeu şi Ierarhia Cerului dă semne.

***

Când eram la începutul adolescenţei aveam multe probleme cu infecţii la ochi. Medical, deşi s-a plecat de la o igienă precară, nefiind reală, nu s-a putut face nimic. Citeam mult, în condiţii de iluminare improprii. După doi ani am ajuns, trimis de un profesor ce acum îl pot numi înger păzitor, la oftamolog. Aveam nevoie de ochelari, lucru pe care eu nu-l luasem în calcul, şi nici bunica mae, cea care m-a crescut. Dumnezeu îi arătase ei semnul prin suferinţa mea, dar ea nu fusese capabilă să deschidă ochii şi să vadă adevărul, să vadă că necesitatea mea de a citi nu era un moft, era ceea ce-mi dăduse El şi nu ar fi trebuit să mă obstrucţioneze în ceea ce aveam de făcut, căci condiţiile improprii de iluminat erau efectul acelei obstrucţionări iar eu citeam pe ascuns. A trebuit cineva, străin mie, să-mi deschidă şi să-i deschidă ochii.

***

Am dat exemplul de mai sus din viaţa mea, căci tocmai e cazul să vorbesc şi de altă manifestate, ce se traduce foarte simplu: “Deschide ochii! Ceea ce a fost n-a adus ceea ce voiai să fie, alta este calea ce îţi trebuieşte a o gândi, a o urma”.

Ceea ce era prevăzut să fie descria spiritul. Omului îi era frică să recunoască asta, frică ce cobora din arsenalul de întâmplări, întâmplări ce îi structurase principii mai mult sau mai puţin, ori chiar potrivnice divinului, divinităţii asumate la venire. Se manifesta în scrisu-i premonitoriu, în alergătura după peisaje şi scene ce le crea din amintirea viitorului. Bucurie pentru alţii, necunoscuţi, anonimi, motive de „încercarea moarte n-are” pentru cei apropiaţi, pentru cei care ştiu prea bine să confunde planul material, de jos, cu planul de sus, planul spiritual, divin. Şi e în structura lor ca dacă totuşi nu reuşesc măcar să imprime tendinţe şi dorinţe materiale şi materialiste. Uneori şi reuşesc asta, dacă nu intervine Cel mereu veghetor, prin alţi oameni ce strică “rânduiala” gândită şi răsgândită.

Se apropia punctul extrem de cotitură. Premisele erau create; chiar dacă ar fi fost puteri de uragane ce se vor vrea să se opună, datul scrisului nu poate fi oprit, poate doar încetinit. Erau create premisele exploziei. Orice explozie dîrâmă ceva ce e mai vechi decât ceea ce se construieşte în loc. Procesul evoluţionist arătă, oricum ar fi luat, că orice construcţie mai veche are principii care sunt depăşite, nu fac faţă cerinţelor (ar fi concludentă o analogie cu cerinţele seismice ale caselor). Şi nu e vorba de o explozie cu o cauză externă, ci una internă, dată de presiunea destinului. O presiune ce, când ajunge la maxim este enormă, este de neoprit!

***

Atunci când este vorba despre o relaţie, se face referire la un contact periodic (fizic sau subtil), pe durată lungă între doi oameni. După părerea mea, o relaţie de orice natură, se stabileşte în momentul în care intervine un contact subtil (visual, emoţional sau de orice altă natură) între două fiinţe umane, şi deşi poate fi de multe feluri, de la relaţii de prietenie, parteneriat de afaceri, dragoste, familie, au orice se poate imagina ca o formă de contact între două fiinţe, ea este o relaţie, chiar dacă mulţi nu vor să accepte asta.

Relaţiile de cuplu au cele mai multe probleme dintre toate, deoarece într-o relaţie intimă, unde este implicată şi energia erotică, lucurile îşi schimbă intensitatea, şi toate trăirile tind să fie amplificate de zeci de ori ca şi intensitate. Acesta este motivul pentru care evoluţia spirituală într-un cuplu este mult mai rapidă decât individual, sau pe alte căi, este motivul pentru care noi, oamenii, avem atât de multe teste şi probleme în relaţii.

Ceea ce este foarte important să se înţeleagă, este că orice problemă ar exista cu ceilalţi, de fapt este propria problemă, oglindită înapoi de Univers, pentru ca omul să poată deveni conştient de ele. Asta evident nu înseamnă că ceilalţi au totdeauna dreptate, dar înseamnă că orice tensiune lăuntrică ar avea omul, este un semnal clar că există o problemă interioară (proprie evident) de rezolvat.

Evident, într-o relaţie intimă aceste limitări devin chiar mai greu de suportat, deoarece prin a deschiderea fiinţei faţă de cealaltă persoană cei doi devin mai sensibili, de aceea locul pentru a regăsi o imagine obiectivă a propriei fiinţe este relaţia de cuplu.

Toate relaţiile din viaţa sunt menite să aducă lumină în colţurile întunecoase ale fiinţei omului, de a-şi aminti că nu are cum să se ascundă de el înşuşi…

Ca atare, chiar dacă apar probleme în relaţii, chiar dacă intervine despărţirea de acea persoană, până în momentul în care se învaţă lecţiile, o să tot fie întâlnită aceeaşi persoană în toate relaţiile: cel ce trebuie să înveţe, el însuşi…

***

Punct. Punct pentru priviri fără cunoaştere integrală. De aici înainte privirea “pe sus” se împleteşte cu cea de “pe jos”. Şi pentru că e timpul să se ştie ce include viitorul, voi continua, spre înţeles credibil, cu ceea ce nu eu am spus, cu învâţături necontestabile ale unui mare spirit, ale unui venit aici să lumineze. Voi puncta în următorul articol doar acolo unde este cazul, urmând să continui ceea ce am început...

Ceea ce e cuprins în paragrafele anterioare, un aspect doar al ideii de relaţie umană, nu e deloc întâmplător. Are esenţă privind şi înapoi şi înainte.

-continuare în Taine vechi [9], Definiţi de viitor-