-continuare din În drum spre Omul noului viitor Pământ [1]-
În mijlocul evoluţiei se află Eul uman. Este acea realitate la care fiecare om modern se raportează ca la esenţa sa cea mai adevărată şi cea mai profundă. Oricine se numeşte pe sine cu acelaşi nume: Eu! E de ajuns să se gândească la metafora stăpânului unei case: stăpânul este cineva care are ceva: Eu am un cap, Eu am nişte picioare, Eu am nişte organe interne etc. dar, în ultimă instanţă, Eu sunt cel care posedă aceste lucruri, Eu nu sunt aceste lucruri.
Astfel se face judecata după un proces care, aparent, este binecunoscut: digestia. În organism, Eul, fiinţa spirituală proprie, cea care este în sine, dar şi posedă organismul, este cel care dirijează în ultimă instanţă fiecare proces. Ce face Eul cu orice aliment, solid sau lichid, care ajunge în sistemul digestiv? Mai întîi de toate, se ocupă să distrugă totul, să îl aducă într-o stare zero, din care apoi, cu ajutorul forţelor de viaţă, să îl transforme în ceva conform cu Eul. Substanţele exterioare străine sunt transformate, metamorfozate în substanţe pro-prii, unice fiecărui individ. ADN-ul unui individ, creat de acţiunea Eului său, este altul decât al altuia, aşa cum şi forma craniului său este o expresie unică a activităţii unice a Eului său. În exterior, în lume, în societate, Eul este acum în curs de maturizare, după ce, în mileniile anterioare, a fost mai degrabă în fazele sale de copilărie şi pubertate. Iar în acest proces de maturizare, care se numeşte şi individualizare, cel mai firesc lucru este ca la început omul să fie dezorientat. Eul s-a desprins de vechile forme, de tradiţie, nu o mai acceptă. Este firesc aşa.
Dar astfel a pornit pe un drum pe care, la început, este dezorientat, comite greşeli, distruge ceea ce era vechi. Acest ceva vechi poate fi considerat ceva bun în sine, dar pentru că nu mai este potrivit cu noile vremuri, când omul are nevoie de altceva, atunci ceea ce era bun cândva devine acum rău. Aceasta este una dintre principalele lecţii pe care omenirea de azi o reînvaţă: a înţelege răul pentru a descoperi binele.
Arhitectura s-a născut pornind de la imaginea omului, de la ceea ce sufletescul uman a proiectat în afară, înspre planul fizic. Astfel templele greceşti au la bază proporţiile matematice pure ale trupului uman. Pe măsură ce viaţa s-a laicizat, şi mai ales după stingerea impulsului constructorilor de catedrale din Evul Mediu, care încă mai construiau pe baza unor cunoştinţe iniţiatice, construirea de clădiri umane a căpătat şi ea amprenta din ce în ce mai pronunţată a materializării, a devenit din ce în ce mai mult o expresie a concepţiei unilaterale materialiste despre om şi natură.
Arhitectura organică a apărut mult mai târziu, la începu-tul secolului XX. Ea s-a născut o dată cu noile capacităţi spirituale, cu noua concepţie despre Om şi despre Cosmos. O clădire trebuia să reflecte nu numai funcţionalitatea sa, ci şi relaţia proprietarului sau constructorului cu lumea sa, personalitatea sa, spiritul său. Omul sfinţeşte locul. Spiritul omului trebuia să poată să transpară prin clădire, prin formele sale, aşa cum formele exterioare ale unui om sunt expresia unică a individualităţii sale unice, exprimate, de pildă, prin CNP-ul său, în realul social sau prin ADN-ul propriu în realul biologic.
Dimpotrivă, tendinţele comerciale ale arhitecturii azi trădează un apetit pentru materialism, pentru consumism.
Cât despre arhitectura organică, pornită de la ceea ce sufletescul uman a proiectat în afară, aceasta ar putea deveni o modă după ecourile stârnite de promotori săi notorii precum Gaudi sau Steiner.
Dacă se înţelege cu adevărat ce este procesul de educare a copilului, dacă se înţelege fiinţa umană şi nevoile sale de a evolua, şi atunci se poatei conduce un proces educativ care să nu dăuneze, să nu-l îndepărteze pe om de ceea ce trebuie el să devină, ci să ajute această evoluţie. Şi valabilă rămâne ideea pentru toate activităţile sale.
O nouă filozofie despre viaţă şi abordarea problemelor, este necesitatea urgentă a omului de pe Pământ. Şi ea există, este antroposofia, care, ca abordare generală, nu se defineşte prin comparaţie cu alte mişcări, care sunt toate şi fiecare în felul ei justificate şi explicabile. Antroposofia nu doreşte să polemizeze cu nici o tendinţă spirituală, căci tocmai că antroposofia are drept scop înţelegerea devenirii omenirii din toate timpurile până azi şi în viitor. O cunoaştere reală a lumii este, cum spuneam şi mai sus, una care să cuprindă atât lumea fizică în cele mai mici amănunte şi în trăsăturile ei cele mai generale, cât şi lumea spirituală care stă la originea şi la baza lumii sensibile.
O asemenea cunoaştere – care devine din ce în ce mai necesară, dar şi din ce în ce mai accesibilă, cerută şi cultivată de oamenii zilelor de azi – ajunge în mod necesar la cunoaşterea faptului că tot ceea ce a fost, este şi va deveni este susţinut, umplut de viaţă şi de sens de către activitatea creatoare, vindecătoare a acelei Înalte Fiinţe numită Christos. Vechile înţelepciuni ale lumii au fost metamorfozate în lumea modernă în capacitatea omului de a crea tehnologie, de a dirija natura, de a cerceta Universul.
Însă toată vechea înţelepciune are nevoie să fie metamorfozată într-o nouă artă, arta socială, adică arta prin care omul se înnobilează pe sine conştient fiind de spiritualitatea lui, şi apoi conlucrează cu alţi oameni egali cu el, pe care ajunge să-i perceapă şi preţuiască drept spirite umane numai în măsura în care se poate înţelege şi preţui pe sine însuşi drept spirit. Iar acest spirit este purtat, îngrijit şi vindecat în continuu de către Christos. Aceasta este realitatea esenţială, şi numai pe baza ei poate exista evoluţie, dezvoltare personală, sănătate individuală şi socială.
Punerea sub semnul întrebării a principiilor cucerite de un Aristotel sau un Toma d’Aquino ca gânditori ai omenirii, precum şi inducerea sentimentului de relativitate a vieţii şi a sensului ei, au ca menire să creeze frica în sufletele umane, de exemplu, prin realizarea unor mega-producţii cinematografice şi (pseudo)literare despre sfârşitul lumii, sau despre o viziune desacralizată a lui Iisus Christos. În schimb, oamenii care se preocupă în mod activ, temeinic, de dezvoltarea lor personală, luându-se pe ei înşişi în propriile mâini, transformându-şi activ şi conştient biografia şi personalitatea, se pot ridica la conştienţa faptului că Pământul şi Universul sunt purtate de către Lumea Divină, că sensul evoluţiei este de a transforma nediferenţiatul în individualizat şi imperfectul în desăvîrşit, iar în fundalul acestui proces se află Înaltele Ierarhii spirituale, conduse de Christos însuşi.
Tocmai aşa devine clară şi de înţeles viziunea Apocalipsei după Ioan, care evocă tocmai transsubstanţierea Pământului din ceea ce este azi, în Noul Pământ, numit, în forma acelor vremuri, Noul Ierusalim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu