Minciuna

Minciuna există din vremuri străvechi şi tot dintotdeauna este şi dezaprobată. Însă, în ultimul timp, ea începe să fie prezentă cam tot timpul la mai toate nivelurile sociale şi în mai toate ţările, ba chiar mai mult, ea începe să fie aprobată şi chiar recomandată.

De ce există minciuna? Are omul nevoie de minciună? O serie de gânditori au vorbit despre nevoia de minciună a oamenilor şi de incapacitatea oamenilor de a cunoaşte şi accepta adevărul total.

Minciuna este mai complexă decât adevărul. Postarea de faţă, o dizertaţie sumară despre minciună, dă o imagine a complexităţii. Minciuna este o otravă, chiar dacă uneori dulce, a vieţii pe toate planurile, de la social la sufletesc. Exista aproape peste tot, în zilele de azi, de la copii până la bătrâni, de la oameni cu statut social mic la cei cu înalt statut social, de la cei cu instrucţie şcolara mică la cei cu instrucţie şcolară înaltă, de la săraci la bogaţi, simţind parcă toţi necesitatea de a schimba anumite condiţii proprii pentru obţinerea de avantaje materiale sau ale alimentării ego-ului!

Minciuna este o afirmaţie care este contrazisă de către experienţă, observaţie sau bun simţ, care este oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin contorsionarea totală sau parţială a faptelor și a adevărului sau prin argumentarea selectivă, dar aparent semnificativă, a faptelor. De regulă, minciuna se consideră o acţiune intenţională de declarare a unei stări modale necomfirmabile sau imediat (ori ușor) confirmabilă, pentru a produce confuzie, a oferi false speranţe, a determina o anume acţiune sau a crea o anume stare intelectivă, socială ori afectivă care servește într-un fel sau altul mincinosului. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate a fi mult mai devastatoare și de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înţelegere corectă și/sau de interpretarea greșită a informaţiilor existente sau accesibile la un moment dat.

Privit dintr-o anumită perspectivă, se poate afirma că minciuna caracterizează personalitatea iar adevărul realitatea, în sensul că personalitatea poate produce afirmaţii confirmabile sau infirmabile cu privire la realitate, dar reflectarea realităţii în individ, care este un adevar, este o distinctă transpunere a unei cantităţii purtătoare de informaţii care se metamorfozează "realitate" cu o structură și fenomenalitate distinctă.

Astfel, se pot identifica diferite variante ale minciunii, precum ar fi:

Minciuna individuală cotidiană, produsă spre a genera convingeri, atitudini sau emoţii predeterminate, așteptate, în partenerii de acţiune sau de afectivitate;

Minciuna individuală politică, orientată către schimbarea opiniei și convingerilor unui individ sau a unei mulţimi de subiecţi, cu obţinerea posibilităţii de a manipula intenţiile și comportamentele altora în favoarea unui singur individ;

Minciuna colectivă practicată de un grup sau de către o comunitate cu o anume poziţie socială și privilegii. Minciuna politică colectivă vizează păstratea statutului și privilegiilor de catre o minoritate aflată în conflict de interese cu o majoritate defavorizată, lipsită de privilegiile grupului;

Minciuna economică, individuală sau colectivă, ascunde intenţionat starea reală a unei economii locale, regionale, statale sau globale din diferite motive.

Minciuna socială este acea afirmaţie sau ansamblu de afirmaţii care declară sau susţin existenţa unor deosebiri de performanţă și calitate umană între indivizi, grupuri de indivizi sau mari colectivitati umane. Aceasta minciună de tip social (care poate fi adesea orientată rasial sau cultural) caută să introducă diferenţe de valoare între oameni sub raport conceptual sau afectiv și să motiveze orice acţiuni discriminatorii aplicate și aplicabile celor indezirabili.

Acest tip de minciuna segregantă, construită pe baza pretinsei diferenţe de calitate dintre subiecţi, a declanșat în decursul istoriei numeroase conflicte sociale mai mici sau mai mari, a intreţinut adversitatea și chiar ura dintre indivizi și/sau grupuri, a înjosit calitatea de om și a făcut mult rău societăţii, producând, prin standarde diferite de evaluare, umilire, suferinţă și degradare umană.

Minciuna știinţifică derivă din construcţia unei ipoteze incorecte de mecanism cauzal, indiferent dacă este conjunctural, fenomenal sau social, și pretenţia valabilităţii acelui model (împotriva evidenţei știinţifice), respectiv a incapacităţii modelului de a oferi predicţii corecte sau de a explica coerent acele segmente ale realităţii, societăţii sau individului, pe care pretinde a le teoretiza, legifera și/sau explica.

Minciuna culturală vizează împraștierea intenţională a unor afirmaţii false (care pot fi atât degradante cât și laudative) cu privire la conţinutul sau la valoarea diferitelor produse culturale (dintre care unele pot fi opere de artă), prin propunerea și susţinerea unu sistem de valori preferenţial, sistem care neagă valori consacrate și recunoscute. În schimb, apreciază drept opere fundamentale, creaţii banale, partizane, uneori antisociale, fără calitate artistică, incapabile să producă satisfacţii de natură emoţională și intelectuală superioare și să extindă orizontul uman al individului sau colectivităţii.

În funcţie de complexitate, minciuna se poate clasifica astfel:

Minciuna mare

Este o minciuna care are ca scop să înșele victima în a o face sa creadă informaţiile spuse de cel care minte, ceva care va fi contrazis, probabil, de unele informaţii pe care victima le posedă deja. În cazul în care minciuna este suficient de mare, poate reuşi, datorită reticenţei victimei sa creadă că un neadevăr de o asemenea mărime ar fi într-adevar, fabricate.

Cacealmea (bluffing)

Cacealmeaua este atunci când pretinzi că ai informaţii pe care nu le ai de fapt. Cacealmeaua este un act de decepţie care este rareori văzut ca o faptă imorală când se întâmplă în timpul unui joc în care această decepţie este de acord în prealabil de către jucători. De exemplu, un jucător (de poker în general), încearcă să îi facă pe ceilalti jucători să creadă că are carţi mai bune decât le are in realitate. În această situaţie, decepţia este acceptată și este privită drept tactică de joc.

Minciuna deschisă

Este o minciună spusa drept si confident in faţă, cu scopul de a fi convingator.

Minciuna majordomn

Este un termen inventat de cercetătorii de la Cornell University, care descriu ca fiind minciuni mici spuse electronic și sunt folosite pentru a încheia o conversaţie. De exemplu, trimiţându-i cuiva SMS "trebuie să plec, a venit chelnerul", când de fapt nu ești la restaurant.

Minciuna contextuală

Se poate afirma o parte a adevărului în afara contextului, știind ca fară informaţii complete, se creeaza o impresie falsă. De asemenea, se pot da fapte exacte dar să înșeli cu ele. De exemplu să spui "Da, exact, am mâncat toată ciocolata singur(ă)", spus pe un ton sarcastic, ar putea suna pentru cel care te ascultă, că defapt nu ai mâncat singur ciocolata, când de fapt ai mâncat-o.

Economia cu adevărul

Economia cu adevărul este folosită ca un eufemism pentru decepţie, fie prin oferirea de informaţii false, fie prin nedezvăluirea anumitor fapte importante. La propriu, se poate descrie ca dezvaluirea atentă a faptelor, fara a detalia prea cu prea multe informaţii; a vorbi cu grijă.

Minciuna de urgenţă

Minciuna de urgenţă este o minciună strategică, spusă atunci când adevărul nu poate fi spus pentru că provoaca daune sociale. De exemplu, un vecin poate minţi o nevastă furioasă în legătură cu soţul ei infidel, pentru ca soţia să nu îi provoace leziuni fizice soţului sau invers în timpul conflictului dintre cei doi.

Exagerarea

O exagerare apare atunci când cele mai fundamentale aspecte ale unei afirmaţii sunt adevărate, dar numai într-o anumită masură. De asemenea, este vazută ca „întindere a adevărului” sau a face ca ceva sau cineva sa para mai puternic, slab sau real decât este.

Minciuna glumeaţă

Minciunile glumeţe sunt făcute pentru amuzament și formulate într-un mod pe care să îl înţeleagă toţi participanţii conversaţiei sau spectatorii, telespectatorii etc... un exemplu este ironia sau tachinarea.

Minciuna pentru copii

Minciunile pentru copii, sunt in general mediocre, în care deseori se utilizează eufemisme, pentru a fi mai ușor pentru adulţi să abordeze un subiect cu un copil. printre cele mai cunoscute exemple este cel al berzei „copiii ajung pe lume aduși de barză”, existenţa lui Moș Crăciun, Zâna Maseluţă sau Iepurașul de Paști

Minciuna prin omisiune

Minciuna prin omisiune este acea minciună prin care se omit date importante, lăsând în mod deliberat o concepţie greșită unei persoane.

Minciuna în afaceri

Vânzatorul unui produs sau serviciu poate sa faca publicitate falsă despre ceea ce oferă, în special când are competiţie. Numeroase ţări au adoptat legi de Protecţie a consumatorului pentru a combate astfel de fraude.

Minciuna nobilă

O minciună nobilă, este una care în mod normal ar creea discomfort dacă adevărul ar ieși la suprafaţă, dar oferă unele beneficii pentru mincinos facând un bine societăţii ceea ce înseamnă ca face bine altora.

Minciuna Albă

Minciunile albe sunt minciuni minore care sunt considerate inofensive, sau chiar benefice, pe termen lung. O versiune generală de o minciună albă este de a spune doar parţial adevărul, prin urmare nu poate fi suspectat de minciună, pentru a evita întrebările incomode.

Jurământ fals

Jurământul fals este un tip minciună sau un tip declaraţie falsă dată sub juramânt în timpul unui proces juridic la tribunal sau în orice tip de jurământ scris. Jurământul fals este o crimă, pentru că martorul a jurat să spună adevărul, iar pentru credibilitatea instanţei să rămână intactă, mărturia martorului trebuie să fie adevărată.

Reclamă exagerată

Aceste reclame sunt afirmaţii exagerate, de obicei găsite în publicitate si anunţuri, cum ar fi „cea mai bună calitate, la cel mai mic preţ”, sau „întotdeauna votaţi pentru interesul tuturor”. Asemenea afirmaţii sunt puţin probabil sa fie adevărate, dar nu poate fi dovedit că sunt false, deci nu încalcă legea.

Taxonomia minciunii conform Sfântului Augustin

Augustin de Hipona, cunoscut și ca Sfântul Augustin [de Hipona], conform numelui său din latină Sanctus Augustinus, a scris o carte dedicată minciunii De Mendacio, Despre minciună. Anterior scrisese "Carte despre minciună" și "Împotriva minciunii". Conform textului cărţii De Mendatio, care este o operă târzie a sa, Sfântul Augustin grupează minciunile în opt categorii grupate în ordinea severităţii:

Minciuni din texte religioase.

Minciuni care rănesc pe toţi și nu servesc nimănui.

Minciuni care rănesc pe toţi și servesc cuiva.

Minciuni spuse pentru plăcerea de a minţi.

Minciuni spuse pentru "a mulţumi pe alţii într-o manieră elegantă".

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și servesc cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează viaţa cuiva.

Minciuni care nu rănesc pe nimeni și salvează "puritatea" cuiva.

Dragoste și razboi

Clișeul „Totul este corect in dragoste si in razboi”, găsește justificări pentru minciuni, în ordine pentru a câștiga putere. Sun Tzu declară că „războiul este bazat pe decepţii.” Niccolò Machiavelli ne sfătuiește în principele „niciodată să nu încerci să câstigi cu forţa ce se poate câștiga cu decepţia.”

Psihologia minciunii

Capacitatea de a minţi este observată devreme și aproape universal în dezvoltarea umană. Psihologia socială și Psihologia dezvoltării sunt îngrijorate din pricina teoriei minţii, cu ajutorul căreia oamenii simulează reacţiile altuia, pentru poveștile lor și determină dacă minciuna va fi suficient de credulă. Cel mai frecvent, aceasta este cunoscută ca Inteligenţă Machiavelliană și apare în timpul dezvoltării, când copiii îndeplinesc vârsta de patru ani sau cinci și sunt capabili să mintă convingător. Înainte de aceasta, ei, pur și simplu sunt incapabili să inţeleagă de ce alţii văd lucrurile diferit - și presupun că este un singur punct de vedere, al lor.

Copiii tineri învaţă din experienţă că spunând o minciună, pot evita pedepse pentru „fărădelegile” provocate, înainte de a li se dezvolta teoria minţii necesară pentru a înţelege de ce funcţionează. În această etapă de dezvoltare, copiii spun deseori minciuni exagerate, imposibil de crezut, din cauza cadrului conceptual de a judeca dacă o afirmaţie poate să fie crezută sau chiar să inţeleagă conceptul de credibilitate.

Când copiii învaţă să mintă, le lipsește înţelegerea morală când ar trebui să se oprească. Aceasta durează ani de zile în care vede oamenii minţind, iar ca rezultat, iși vor dezvolta o înţelegere adecvată. Înclinaţia spre minciună variază la copii, astfel că unii se obișnuiesc să mintă, iar alţii de a spune adevărul. Obiceiurile se vor schimba cel mai probabil în timpul maturităţii.

Mitomania este un termen folosit de psihiatrii care înseamnă tendinţa patologică de a minţi.

Un studiu recent ne spune că pentru a spune o mincină ne trebuie mai mult timp decât pentru a spune adevărul.

Moralitatea minciunii

Aristotel credea că nici o regulă generală nu este posibilă despre minciună, pentru că oricine susţinea minciuna nu putea fi crezut. Filozofii Augustin de Hipona, Toma de Aquino și Immanuel Kant condeamnă toate minciunile. Conform celor trei, nu sunt circumstanţe în unul dintre ei să mintă. Fiecare dintre acești filosofi au dat câteva argumente împotriva minciunii, toate compatibile între ele. Printre cele mai importante argumente sunt:

Minciuna este o perversiune a facultăţii naturale de vorbire, sfârșitul natural care este de a comunica gândurile vorbitorului.

Când unul minte, compromite încrederea în societate.

Între timp, filosofii utilitarişti sprijină minciunile care fac bine - minciunile albe. În cartea sa Cum să Iei Decizii Bune și Să Ai Dreptate tot Timpul, Iain King sugerează o regulă despre posibilitatea minciunii, pe care o definește: „Înșeală doar dacă poţi schimba comportamentul într-un fel care să valoreze mai mult decât încrederea pe care ai să o pierzi, dacă minciuna o să fie descoperită.”

Consecinţele minciunii

O dată spusă o minciună, pot apărea două consecinţe: poate fi descoperită sau poate rămâne nedescoperită.

În unele circumstanţe, o minciună descoperiă poate pune la îndoială alte afirmaţii spuse de același vorbitor și poate duce la sancţiuni sociale sau legale împotriva vorbitorului. Când o minciună este descoperită, ceea ce gândește și cum se comportă mincinosul, nu mai poate fi prezis sau anticipat, ceea ce înseamnă că încrederea faţă de mincinos scade.

La alte specii

Unele studii asupra comunicării, afirmă că, capacitatea de a minţi există și la alte animale, precum cele din familia Hominidae. Even Koko, faimoasa gorilă care a învăţat Limbajul Semnelor(gesturilor/mimica) Americane, a fost prinsă în flagrant, după ruperea unei chiuvete de pe un perete în urma unui acces de furie. Ea a spui apoi celor care o îngrijeau că o pisică a rupt chiuveta și arăta cu degetul către ea. Este neclar dacă aceasta a fost o glumă sau o încercare de a da vina pe pisică. Un limbaj al trupului înșelător, poate induce în eroare adevărata intenţie a speciei de a ataca sau fugi, s-a observat acest fapt la numeroase specii, inclusiv la lupi. O pasăre mamă, înșeală când se preface că are o aripă ruptă, pentru a-i distrage atenţia unui potenţial predator de la cuibul ei; cea mai cunoscută este Killdeer.

Paradoxuri

În scenariile dualiste (da/nu, alb/negru) răspunsurile sunt întotdeauna date, o persoană care știm că minte constant, paradoxal ar fi o sursă de adevăr.

Detectarea minciunii

Unii oameni detectează mai bine minciunile decât alţii, pentru că sunt în stare de a deosebi o mincină prin expresii faciale, ritmul vorbirii, anumite mișcări și alte metode. Conform cercetătorului David J. Lieberman în cartea Never Be Lied To Again: How to Get the Truth In 5 Minutes Or Less In Any Conversation Or Situation, aceste metode pot fi învăţate. Unele metode de interogare pot avea o șansă mai mare de succes, de exemplu „Când a fost ultima dată când ai fumat marijuana?”, este mai probabil să afli adevărul decât întrebând „fumezi iarbă?”. Punerea unei întrebări pentru a obţine informaţia pe care o vrei, este o abilitate ce se poate învăţa. Evitarea întrebărilor vagi, va ajuta la evitarea minciunilor prin omisiune sau imprecizie.

Întrebarea dacă minciunile pot fi detectate prin tehnici nonverbale este un subiect controversat.

Poligraful sau „detectorul de minciuni” măsoară stresul psihologic pe care subiectul îl îndură când este întrebat unele întrebări.

O gamă largă de medicamente au fost propuse și folosite anecdotic, deși nici unul nu este considerat foarte util.

Un studiu recent spune că pentru a spune o minciună durează mai mult timp decât atunci când se spune adevărul și astfel timpul de răspundere poate fi folosit ca o metodă de detectare a minciunii. Totuși, s-a demonstrat că un raspuns rapid poate fi dovada unei minciuni pregătite.

Povești faimoase

Petrică și lupii, povestea populară, existentă în multe culturi, a unei tânor păstor care ajunge să nu mai fie crezut de sat datorită uzării credibilităţii sale morale până la zero

Pinocchio, poveste unei păpuși de lemn metamorfozată într-un băiat, al cărui nas crește mai lung și mai mare de fiecare dată când spune o minciună