Drumul, stindard al nemuririi [2]

- continuare din Drumul, stindard al nemuririi [1] -

Atât timp cât omul îşi are motive să meargă singur pe calea înspre rău, nimeni din cei care sunt doritori de a şti omul îndreptat spre ei, întors cu spatele înspre lumină, nedornic de adevăr, nu se arată nicicui prin fapte directe. Forţele întunecate nu sunt interesate în a atrage, a convinge, pe cei care vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric, fiindu-le stăpâni, s-ar spune, uneori, chiar doriţi, demonii urii, nedreptăţii, neînţelegerii, egoismului, geloziei, răutăţilor de orice fel. Aceşti stăpâni, necruţători, lucrează cu sârg, prin starea de inconştienţă a oamenilor. Printre ultimele încercări, chiar ultima pentru mulţi, o etapă fundamentală în destinul omului care nu s-a lăsat decăzut, care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre lumea tenebrelor către lumina divină, sunt ispitele.

Forţele întunecate luptă, mânate de un interesat deosebit, doar cu acei ce merg hotărât, fără a se clătina, înspre ceea ce toţi numesc, chiar neştiind ce înseamnă cu adevărat, lumină, spre conştienţa deplină, spre Dumnezeu şi propria îndumnezeire. De-aceea omul ce-şi are în destin strălucirea a fost, este şi va fi lovit, atacat, forţat cu bestialitate. Cu cât acesta face mai mulţi paşi prin întuneric, conştienţa lui creşte, altfel spus lumina lui creşte, iar pe demoni asta îi enervează şi încep să iasă în faţă, atacând, ispitind, strivind. Fac asta prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin cei pe care răul îi stăpâneşte fără probleme, fără eforturi. La fel de bine atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu se poate scăpa uşor, chiar cunoscând-o. Atacul se manifestă prin criză, lipsuri, boli, grave, care ameninţă viaţa, abandonuri, despărţiri dureroase, motive de ataşamente care ţin în stagnare, prin tot ceea ce este traumatizant pentru viaţă.

Când nici atacurile nu întorc din drum, când luminarea a făcut ca să fie conştienţa învingătoare în lupta împotriva ego-ului sau a forţelor întunecare, când scânteia scăpată din strânsorile tenebrelor se dovedeşte a fi o stea strălucitoare şi nu mai poate fi atacată, când demonii nu mai au acces la om, ajuns la un pas pe propria-i divinitate, prin durerile pe care le pot provoca, demonul scoate în luptă ultima armă, prin care el însuşi se dă pe faţă, ispita. Şi nu se dă niciodată înapoi de la a o folosi, aşa cum a făcut-o chiar şi cu Iisus, încercând să ofere omului ceea ce ştie el mai bine, ceea ce ştie bine că pe om l-ar putea tenta, ceea ce acceptat fiind de mulţi din cei care doar un pas mai aveau, prinde în lanţ. Ispita vine prin promisiunea de daruri nemaivăzute dar mai ales prin promisiunea de putere nemăsurată. Vine prin promisiunea, către om, de a primi tot ceea ce îşi doreşte şi nu are, oferte care mai de care mai uluitoare. Mulţi dintre cei ce-şi spun luminaţi, încă fiind căutătorii de lumină o numesc încercare a lui Dumnezeu, şi asta îi arată ceea ce sunt şi arată unde sunt, căci ei încă au teama ultimei confruntări directe, neacceptând ultima redută a răului. Chiar cei luminaţi spun că majoritatea căutătorilor luminii cad spectaculos în această luptă, un „test al puterii”. E încercarea pe care mulţi n-o pot trece, negăsindu-şi puterea de a refuza, de a întoarce spatele, de a spune promisiunilor de nefireşti avuţii sau puteri un „piei, Satano!”, hotărât şi fără dubii, şi o primesc, chiar dacă au, pentru o clipă, inima strânsă. Doar că, primită fiind oferta, nici o clipă nu mai e la îndemâna primitorului. Chiar în clipa acceptării răul a învins, toţi paşii, grei, tot mersul greu, înfruntarea tenebrelor, sunt un exerciţiu doar, fără final. Drumul este imediat, vijelios, înapoi, în tenebre.

Fiind un cumul, doar cu proporţii diferite, dintre bine şi rău, omul are şi dorinţa de putere, chiar dacă omul o evită ca drum direct, atât timp cât nu există evidenta motivaţie. Şi tocmai aceasta speculează răul, căci pe acest plan omul este novice. El seduce, oferindu-i putere, puterea pe care ştie că şi-o doreşte, pentru că tot el, prin partea sa ce există în om, o induce. Refuzul înseamnă eliberarea de mai tot răul, dar refuzului îi poate urma un atac şi mai dur, şi mai vijelios asupra vieţii celui ce refuză. În acest ultim atac pot să piară, fără să decadă mulţi. Drumul până la lumină este posibil foar pentru cei destul de puternici, cei care pot să facă faţă atacurilor extrem de dure şi violente ale răului. Se poate spune că acesta este motivul pentru care cei ce rămân strălucitori sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei care merg înspre vârful conştienţei umane, cei care ating acel vârf, ajungând pe culmile propriului lor destin şi luminează, cei a căror lumină dăinuie peste veacuri, sunt cei care au fost şi sunt atacaţi violent, sunt cei supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Nu mulţi sunt cei care îşi doresc să ajungă să fie una cu ei înşişi, cu fiinţa lor divină. Neconştientizând, el ştie că preţul cunoaşterii, adunate pe drumul spre culmi, este mare, însemnând durele, o durere din cale afară de mare. Cel care a ajunge să treacă dincolo de poarta infinităţii luminii, ştie şi ce înseamnă infinitul întunericului, în care conştiinţa sa a ajuns, când sufletul s-a revoltat simţindu-se străin de omul care a decăzut, care a fost împins în prăpastie şi n-a avut puterea de a se opune. Acela care e una cu lumina a trecut prin noaptea neagră a sufletului şi în lupta cu demonii a învins, luptând cinstit, corect cu el însuşi în primul rând. E cel care a rămas neclintit în faţa promisiunilor şi seducţiei lor şi a celor lumeşti. E cel care a rămas onest şi frumos în el, e cel care, ca şi consecinţă a acestei neclintiri a conştiinţei interioare, ca şi răsplată a verticalităţii, ajunge izbânda lui Dumnezeu cel Preaînalt, izbăvitorul. Acela este cel care poate fi văzut, cel care poate vorbi de izbânda conştienţei împotriva inconştienţei. Şi ajunge să fie strălucitor, asemenea stelei care luminează un destin ce nu se stinge odată cu trupul, ce rămâne să strălucească peste timp, ca semn al izbânzii. Viaţa celui ce învinge răul este viaţa ce învinge moartea, căci ea continuă şi după moarte. E şi firesc, e şi drept, fiind această continuitate o consecinţă a Adevărului şi a victoriei luminii proprii asupra întunericului.

Drumul, stindard al nemuririi [1]

Toţi cei ajunşi să rămână în conştiinţa lumii, au cunoscut greul şi sinuosul drum al trecerii prin nopţile cele mai grele şi mai adânci ale sufletului. Dar sunt cei care n-au stat acolo, fiind cei care nu s-au dus acolo prin fapte de ei gândite, întoarse pe toate feţele înainte de a fi fapte, nici măcar din dorinţa de a încerca să ştie, cercetetând, întunericul. Au ajuns, au fost acolo, au reuşit să plece de acolo, au reuşit să se ridice, să de întoarcă şi să meargă mai departe, tot mai sus. Aşa a fost cu toţi cei care strălucesc şi acum precum stelele, au fost aruncaţi chiar în străfundurile Iadului, în această viaţă. Şi au fost şi au rămas mărturisitori despre acest drum greu mulţi din cei care azi sunt sfinţi, luminaţii, cei ce au ajuns să cunoască, să recunoască şi să regăsească lumina, doar după ce au înfruntat puterile nebănuite din tenebrele întunericului şi puterea tenebroasă a demonilor. Căci acesta şi aceştia nu-şi au limite, nu se opresc la a fi ispitori pentru oricine, până chiar Iisus, El, unicul, a fost ispitit de către demon cu o promisiune măreaţă: „Am să te fac stăpân peste lume!“

Drumul înspre lumină înseamnă, fără nici măcar o excepţie, confruntarea cu întunericul, întâlnirea cu toate formele şi toate manifestările lui. Înseamnă a-l privi direct în faţă, acceptându-i existenţa, acceptându-i prezenţa în ceea ce, simbolic, dar şi generic, se poate numi ecuaţia vieţii, şi a accepta că prezenţa nu-i este absolut deloc întâmplătoare. Esenţial, pentru ca drumul să nu rămână înfundat în spirala înşelării, este acceptarea a tot ceea ce este dat să se ştie, a tuturor informaţiilor din mediul imediat, real sau, ireal, aşa cum se poate numi în accepţiunea materialistă.

Cerurile, Divinitatea nu separă, în primă instanţă nimic, acceptă tot, maifestări şi gânduri, trăiri şi fapte. Nimic nu este văzut ca fiind fără folos, ceea ce oamenii numesc „energii negative”, ceea ce determină indispoziţia, suferinţa, teama, neacceptarea, iritarea, furia, gelozia, frustrarea, ura, sunt laolată necesare, la fel cum sunt toate cele ce sunt încântătoare, vindecătoare şi numite „energii pozitive”. Sunt toate oameneşti, şi sunt, înainte de toate informaţii pline de energia celor ce le fac să existe. Cheia omului, necesară deschiderii porţilor de pe dru-mul către bine, către iubire, către lumină, este tocmai esenţialitatea Puterii Divine, acceptarea tuturor energiilor, a tuturor in-formaţiilor care se regăsesc, în toată apropierea şi depărtarea. Acceptarea informaţiei înseamnă acceptarea existenţei oricărui gând, acceptarea energiei înseamnă acceptarea existenţei oricărei trăiri, a oricărei fapte, a orice se face să fie ca existenţialitate imediată sau, cu realismul acceptării continuităţii prezentului, a existenţialităţii viitoare.

A ieşi la lumină nu se poate decât înţelegând sensul vieţii, iar înţelegerea nu poate excepta ceea ce este considerat „rău”, „negativ”, „plin de suferinţă”, „distrugător”. Căci în suferinţă se intră când se respinge suferinţa, când se luptă împotriva ei, rezultatul fiind stările de deprimare datorate căderii energetice. Lupta de negare şi respingere, conştient sau inconştient, a informaţiei sau energiei care atinge fiinţa umană, consumă din propria energie. Spre iubirea fără motive şi condiţii, spre lumină, se merge doar acceptând dreptul şi libertatea absolută a oricui de a gândi şi a făptui ceea ce alege. Negativitatea proprie este generată de respingerea negativităţii celorlalţi, este amplificată de dezacordul cu ei, cu mult mai mult decât se poate ca răul din afară să transforme pozitivul în negativ. Cei cărora le displace ceea ce fac sau spun, ceea ce gândesc alţii, în legătură cu oricine, cu ei sau cu propriile persoane, sunt cei care-şi scot la lumină propriile răutăţi şi acelea sunt cele care, dinspre înăutru, deschid porţile spre răul venit din altă parte. În drumul spre bine, spre lumină mai apoi, sunt de învăţat lecţii, iar una dintre ele este cea a acceptării, plină de iubire şi compasiune, alegerilor celorlalţi. E dreptul lor la alegeri, asta nu implică obligaţia cuiva de a li se alătura în alegeri, sau împlinirea lor, şi nici a le face pe plac, oricare ar fi acţiunea prin care aceasta se întâmplă.

Trecerea peste pragul acceptării este o decizie importantă, foarte importantă, dar grea, foarte grea. De îndată ce acest prag este trecut, năvălesc acele aspecte ale existeţei care nu erau acceptate. Cei din jur oferă experienţe dureroare, tocmai pentru a fi învăţată lecţia iertării, lecţia toleranţei, lecţia adevărului. Evenimente, cărora nu li s-a permis existenţa, vor apare din senin, la fel cum se vor face multe situaţii să fie cele ce erau văzute ca reprobabile, de neângîduit, imposibile, imposibil de întâmplat. Dar calea respingerii duce la repetări. Doar calea pe care Dumnezeu, Cel care şi pe sfânt, dar şi pe ticălos îl acceptă, şi la fiecare acceptă şi cele mai mizere gânduri, acceptă ura, furia, frustrarea, e şi calea omului, care doar acceptând, asemenea Lui, ajunge să cunoască iubirea. Iubirea este cea care face să dispară orice judecată a omului de către om, cea care arde toate etichetele, cea care pune punţi şi topeşte, aşa cum topesc razele soarelui de amiază un fulg de zăpadă, suferinţa. Acceptarea vindecă pe cel care ajunge să accepte necondiţionat, pe deplin, totul. Ea, alături de iertare şi îngăduinţa oricărui lucru care face parte din existenţă, este, la un loc, înţelegerea Creaţiei, a faptului că Universul se află într-o ordine perfectă, că şi ceea ce este considerat negativ este, privit din acest unghi, plin de tâlc, de înţelepciune, este leac, de învăţături, şi este, totodată, vindecător.

Acceptând perfecţiunea universalităţii, înţelegerea celor ce se văd buni, chiar dacă faptele lor nu-s deloc bune, este pasul următor care, şi el, doar de acceptare are nevoie. Fiindcă, oricare ar fi spusele, chiar cei mai răi oameni se visează buni, visează să fie buni, aşa cum şi cei mai nefericiţi dintre oameni visează fericirea. Tot aşa cei mai ticăloşi visează bunătatea, ori blândeţea, visează fericirea. Ei, prin gândurile lor, prin faptele lor, cred cu sinceritate faţă de ei că aşa ating fericirea. Cel care înşeală, ori fură, ori loveşte pe altul, crede că va merge spre fericire, înşelând, câştigând bani, sau plăcere, sau orice altceva, prin metode stranii, imorale, lipsite de bun simţ, lipsite de iubire, ilegale. Oamenii, toţi, visează să fie fericiţi şi de aceea iau felurite decizii, unele frumoase, corecte, altele aberante, tele cu mult mai aberante decât ceea ce se poate imagina ca fiind aberant. Oamenii gândesc câte în lună şi în stele, ba chiar se cred în stare să le facă pe toate, unii chiar cred că pe ascuns le şi fac. Greu însă e de acceptat că nici un gând, în nici un fel o faptă, nu se poate ascunde, pentru că în aşa fel este omul modelat, după chip şi asemănare, încât conştiinţa proprie, apoi cea colectivă, singură, de nimeni silită, în sine primeşte şi păstrează orice gând.

Firescul Creaţiei, principiul ei, s-a păstrat şi tot ce se întâmplă, fie că este bun, fie că este rău, este păstrat în marele depozit al conştiinţei, de unde, permanent, se extrag cele necesare. Iar omul înspre sine mereu gândeşte, având reperele extrase din acel depozit. Şi se vede uneori ca fiinţă incompletă, slabă, lipsită de putere, instabilă, înfricoşată, rea, suferindă, chiar dacă în el străluceşte frumuseţea şi blândeţea iubirii divine. Însă conştiinţa nu stă să aleagă, ia totul şi se ajunge, tocmai modificând reperele informaţionale, ca totul să devină real. Autosugestie, oameni, i-au zis, pe scurt, şi, ca şi sugestia, e parte din principiul Creaţiei. Gândul devenit Cuvânt a creat. Puterea extraordinară a Spiritului Divin, cel care de n-ar fi nici un fir de iarbă n-ar creşte, fără de care nici gândul n-ar exista, este plămada prin care fiecare îşi făureşte binele şi răul, aşa cum se plămădeşte ploaia şi uscăciunea, curajul şi frica, bucuria şi suferinţa, dragostea şi ura, chiar şi lumina, chiar şi întunericul. Oamenii le plămădesc îndrumaţi de ceea ce ştiu că sunt şi de ceea ce sunt cei din jurul lor. De-aceea importantă, covârşitor de importantă, este atenţia la minte, la propria minte în primul rând. Ea creează gândul de înălţare spre Tăriile Cerului, tot ea şi pe cele ce duc omul în ungherele întunericului, în Iad. Şi nu strică a se avea grijă la ceilalţi, căci cel mai dur atac, cea mai puternică lovitură, nu se dă pe faţă, nu se dă cu parul ori altă armă, se dă cu gândul care e o armă neiertăroare, o armă care nu greşeşte ţinta niciodată. Omul îşi poate crea lipsa de libertate, vânzându-şi sufletul, care nu acceptă acea lipsă, omul îi ia libertatea altui om, încercând să ia, cât poate de mult, din sufletul care nu se poate lăsa convins a se lipsi de libertate.

Dumnezeu, direct ori prin alţii, nu intervine, nu acţionează în a schimba mintea unui om, decât dacă acesta-L roagă a-i fi ajutor în schimbarea pe care doar el poate să-i lase drum liber. Iar Dumnezeu îşi trimite ajutorul prin oameni, oameni care ajută, dar ajutorul lor se simte doar dacă cel care a cerut să fie ajutat şi-a spus propriei conştiinţe că oamenii, alţii decât el însuşi, îl ajută. Cei care cred că ei, şi doar ei, îşi sunt de ajutor, cei care, înşelaţi fiind de multe noi învăţături care promit puteri biruitoare în orice luptă, pun scutul ego-ului în calea ajutorului ce le vine, cerut şi trimis. Ajutorul vine doar după ce se crede sincer în el şi în cei ce-l aduc. Iubirea semenilor se arată doar când se crede cu toată fiinţa că există meritul şi există putinţa de a se primi iubirea lor. De-aceea, înainte de orice acţiune, înainte de orice vorbă de schimbare a ceea ce displace în experienţa vieţii, asupra minţii proprii trebuie iniţiată o acţiune de acest fel. Nu-i deloc uşor fiind necesară continua supraveghere, rugăciunea şi blândeţea fără timp de aşteptare sau aşteptare a unei plăţi, o răsplată, ca încurajare, prin care gândurile înşelătoare, nebuneşti, căutătoare de vinovaţi şi vinovăţii, să lase locul unor gânduri care să nu atingă pe nimeni, nici măcar ca o adiere de vânt, spre a face rău, să nu-i atingă, nicicui, nici măcar un fir de păr rebel, nimeni să nu fie văzut, ca posibil făcător de rele. Aceasta este şansa omului de vindecare a sufletului şi de a putea păşi pe drumul înspre lumină. Acest drum trece prin propriile gânduri şi tocmai de aceea asupra propriilor gânduri trebuie omul să lucreze permanent pentru ca frumuseţea să fie cu el şi să-i fie mângâiere în zborul printre turnurile, de multe ori aprige şi înalte, ale suferinţei ce-i mereu însoţitoarea condiţiei umane.

- continuare în Drumul, stindard al nemuririi [2] -