Iubiri pervertite

Când Dumnezeu a creat Pământul şi a creat animalele şi când l-a creat pe om, a lăsat să se umple Pământul numai de armonie, căci hrana pentru orice vieţuitor era rodul Pământului. Şi mai puteau fi toate altele ce nu aduceau atingere vieţii nicicui.

Dar cineva, cu totul altcineva decât Cel ce a Creat, şi-a băgat coada, a stricat rânduielile. Aşa au apărut primii vânduţi, vânătorii. Ei au fost şi cei care i-au ademenit pe ceilalţi. Simţind gustul bun, ei, la rândul lor au ademenit pe alţii. Apoi n-a mai fost nevoie de a ademeni, căci dorinţa de sânge s-a întipărit în structura informaţională a omului şi copilul, a primit de la mamă, încă din fragedă pruncie exact acele bunătăţi ce erau stricătoarele de rânduieli. Din rânduielile stricate de om, pe Pământ au apărut, cine ştie de unde şi animalele care tot sânge voiau să simtă.

Dumnezeu a curăţat o dată lumea de răutate şi a dat potopul. Dar oamenii, chiar şi după curăţare au început să facă la fel. Şi n-a mai putut Dumnezeu să-i ţină în ascultare.

De pe atunci oamenii au început să împrumute apucăturile fiarelor: tăcerea, şiretenia, ambiguitatea, frica.

În tăcere omul s-a apucat să plăsmuiască în gând planuri şi scenarii prin care să anihileze pe alţii. Slăbindu-şi credinţa într-atât cât să nu mai aibă în suflet iubire, pe nimeni, nici chiar pe el nu s-a mai iubit. Ca să nu-şi recunoască slăbiciunea a inventat neamul. Şi aşa a conceput că ţinând mereu de încrengătura neamului, are iubire de neam. Pentru neam putea să şi ucidă, căci avea doar scopul de a apăra neamul. Inventase iubirea care-l făcea să uite de iubirea pentru el.

Apoi a inventat familia pe care a investit-o cu autoritate. Aici a putut să găsească mai multe scăpări. Familia a fost decretată sacră, de parcă Dumnezeu nu lăsase împreunarea în fapte şi gânduri a bărbatului şi femeii ca fiind încărcată de sacralitate. Familia ca şi concept trebuia apărată, pentru existenţa familiei instituţionale nu era de prisos nici un gest. Iubirea de familie, izvorând din sacralitatea decretată, era supremă, în numele ei orice se putea face, important era ca familia să dăinuiască. Şi dacă faptele ce trebuiau făcute erau împotriva celor din familie, nu păta numele celui care o făcea, iubirea de familie scuza orice. Şi iarăşi a uitat omul de iubirea pentru el, ca om...

În familie a inventat o altă formă de iubire, pervertind şi adunând în această iubire şi alt element de sacralitate, împreunarea în fapt. Această iubire, pentru mulţi, a avut forma cea mai gravă, de posesie. Ideea era iubesc, trebuie să fie al meu... Împreunarea, în forma sacră, divină, definea conceptul de unul lângă altul, cu derivatul, în fapt unul cu altul. Alăturare şi împreunare. De aici s-a trecut, sub sceptrul noii iubiri, inventate, la ucigaşul “al meu/a mea”. Nimic nu scuza un gest al celuilalt, căci al sau fiind, nu-i putea ieşi din concepţii. Pentru păstrarea acestui slogan de posesivitate, omul şi-a permis orice, în afara sau în interiorul familiei. Chiar a ucis! Era însă scuzabil pentru că o făcea în numele unei mari iubiri. Conta oare faptul că uitase de iubire, dar şi de iubirea pentru sine?

Ca să arate că aici totul este mai presus de toate a inventat iubirea pentru copii. Era ea naturală, firească, dar fiind acum doar pentru proprii copii, a fost urcată la rang de sfinţenie şi avea sensul de a arăta lumii că singurul motiv existenţial, robotic, era dat de această iubire neţărmurită. A dorit, firesc, copiilor lui să le fie bine, dar uneori a uitat că dintr-o tulpină putredă nu poate creşte o ramură sănătoasă. A uitat ca pentru a le fi bine lor, lui trebuie să-i fie bine! Copii de bani gata sunt rodul acestei iubiri, oarbe, copii cărora orice le era permis, orice vroiau ei era lege pentru părinţi.

Iubirea pentru copii a desfiinţat uneori cealaltă iubire, pentru cel de lângă, chiar şi pe cea de familie, mai ales când acestea au avut formele normalului. L-a scuzat pe om pentru încălcarea vechilor concepte, însă sfinţenia ei îl apără de toate efectele, inclusiv de faptul că uita ce este iubirea.

Copii astfel iubiţi, în unele cazuri, au trăit drama de a fi modelaţi prin orice formă posibilă. De cele mai multe ori, împotriva voinţei şi personalităţii, se acţiona coercitiv. Bătaia e ruptă din rai era explicaţia faptului că ea izvora din iubire, nicidecum din posesivitate. Când alţii acţionau însă coercitiv asupra propriilor copii, explicaţia nu mai avea sens, pentru că nu era efectul unei iubiri. Şi aşa, iubind părinteşte, omul s-a uitat iarăşi pe sine şi a uitat iubirea...

Copiilor le-a indus apoi iubirea de părinţi, care erau singurii în măsură să le dăruiască iubire, şi care, pentru a putea dărui această iubire, trebuiau protejaţi împotriva tuturor, chiar împotriva propriei persoane. S-a justificat, totul printr-o poruncă: „respectă-ţi părinţii”... dar interpretată nu ca atare, ci ca formă absolută. Multe vieţi s-au prăpădit pe drumul acestei iubiri ce n-a lăsat loc de altceva, ce ar fi fost mult superior. Multe drumuri ale destinului s-au întortocheat tocmai datorită privirii aruncate peste umar ca nu cumva părinţii să vadă că nu mai sunt prim-planul iubirii. Şi aşa s-a mai mai rupt, încă odată, legătura omului cu divinitatea, cu iubirea...

Iubirea pentru copii proprii l-a denaturat pe om extrem de mult. Chiar neamul şi familiile, concepte pentru care s-au denaturat idei sacre, au fost lovite de uitarea iubirii dintre fraţi, dintre cei ce formau neamul şi familiile. Toate acestea au putut fi lovite, atacate, tocmai pentru că aveau fundamentul artificial, plin de goluri ce permiteau spargerea.

De ce să mai fie iubiţi alţi copii? Doar ceea ce erau ai lui şi ai ei erau importanţi. Iar dacă el şi ea proveneau din alţi ei important pentru fiecare erau copii noştri şi ai mei, de fiecare parte. Şi de aici totul era erodat dintr-un început. Cele trei categorii de copii nu mai creşteau în nici un fel de armonie, nici între ei, nici în întreg. Totul era caduc, totul era sortit pieirii, totul era rampa de lansare a urii între oameni şi fraţi. Ori de unde venea ideea diferenţierii, greu se lasă anihilată. Omul vedea cu ochii lui dărâmarea castelului de nisip creat cu propria-i tăcere gânditoare, ce denatura principiile creaţiei divine. Atunci mai apuca să regrete. Însă regreta găsindu-şi scuze în iubirile pe care le crease.

Pentru a-şi satisface vanitatea şi dorinta de opulenţă, omul şi-a început creaţia proprie de a avea ceea ce nu era al său şi nu avea cum să fie al său, pentru că era al altuia, era ceea ce strânsese, agonisise, primise, altcineva. Omului însă îi trebuia totul, îi trebuia mai mult. Să fure nu-l îndemna gândul căci ştia porunca să nu furi. Să facă repede ceea ce altul făcuse, nu avea cum... Să ceară şi să i se dea era imposibil. Atunci a împrumutat de la vânătorii fără gândire –animalele – procedura. A se face că nu are nici o intenţie, că nu doreşte nimic, dar a sta pe aproape pentru a şti totul, de la pozitivităţile la negativităţile victimei. După cunoaşterea a tot ceea ce îi era necesar să ştie, aşteptarea momentului favorabil pentru declanşarea atacului, adică al şantajului sau al cererii de cedare necondiţionată. E modul în care se încearcă a se arăta că a nu râvni la ceea ce este al altuia este deviza de căpătâi şi că luatul a ceea ce este al altuia, contra unei recompense sau serviciu, uneori, a fost o dovadă de ajutor, de iubire în speţă. E modul, social, cel mai frumos disimulat al pierderii caracterului divin al umanismului, al iubirii.

Tot ca formă de manifestare a altui tip de iubire, omul a preluat de la necuvântătoare, ambiguitatea. Cazul tipic şi cel mai des întâlnit este jocul pisicii cu soarecele înainte de a-l vâna. La om ideea, trecută prin filtrul inteligenţei superioare – preluând sintagma din materialism – a fost dezvoltată pentru tot felul de situaţii. Cel mai des întâlnit caz este acela în care o persoană este privită şi caracterizată într-un fel într-o anumită situaţie şi într-un alt fel în altă situaţie. Un alt caz este acela în care unei persoane i se arată o anumită faţă până la momentul în care ajungându-se la un punct existenţial de maximă importanţă, faţa se schimbă, faptele devin altele. S-ar mai putea evidenţia, din multitudinea de asemenea ambiguităţi cazul când, interpus fiind între două persoane ce se află într-un oricare conflict, omul arată fiecăruia ideea de nevinovăţie, vinovat fiind celalalt. Justificarea, în oricare dintre cazuri este dată de iubirea pentru om: a nu-l supăra pe cel în cauză, a nu-i tăia aripile, a împăca spiritele. Omul vrea să considere că iubirea este motivul faptelor sale. Diferenţa între acestea şi Cristicul Adevărul trebuie mărturisit este însă o prăpastie pe care omul, cu acest sistem de evaluare a iubirii nu reuşeşte să o treacă. Malurile prăpastiei sunt însă alunecoase şi căderea oricum este iminentă.

Bucurii în a fi Om

 Nădejdea este lanţ puternic agăţat de ceruri. Dacă ne ţinem strâns de el ne trage încetul cu încetul spre înălţimea aceea şi ne ridică deasupra tuturor răutăţilor din această viaţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În viaţa cotidiană, în viaţa de zi cu zi, în psihologie dar şi în duhovnicie, toţi oamenii râvnesc să atingă o stare de mulţumire şi bucurie. Starea de mulţumire este aşa de vulnerabilă, omul nu are nici un instrument sigur prin care să stăpânească pacea, liniştea, aşezarea şi mulţumirea. Bucuria este un dar care vine de sus şi nu are în mod obligatoriu legătură cu condiţionările exterioare.

Atunci când Dumnezeu se sălăşluieşte în om, în sufletul omului se naşte mulţumirea, se naşte bucuria, se naşte pacea. De aceea şi Sf. Ap. Pavel îndeamnă a se da mulţumire pentru toate (I Tes 5, 18), chiar şi atunci când nu este totul convenabil, pentru că „Dumnezeu se foloseşte chiar şi de cele rele pentru promovarea binelui” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Câţi dintre oamneni n-au fost măcar o singură dată în viaţă dominaţi, risipiţi de întristare sau depresie? De ce? Pentru că semnul prieteniei cu Dumnezeu a fost prăbuşit, a fost anulat, pentru că relaţia personală cu Dumnezeu nu a fost o realitate puternic înrădăcinată. Prietenia cu Dumnezeu înseamnă încredere neclintită în purtarea Sa de grijă. Fără o încredere nezdruncinată în Dumnezeu sufletul nu află odihna. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Omul care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se încrede în El a atins rădăcina bucuriei şi are izvorul întregii veselii”. Dar această încredere odihnitoare este un pisc ce nu se cucereşte doar printr-o privire uimitoare.

Uneori Dumnezeu lasă omul dominat de întristare pentru a arăta ce poate face atunci când este singur. Omul fară ajutorul lui Dumnezeu ajunge să fie purtat adeseori fie în tenebrele mândrei, fie ale deznădejdii. Aceasta este diada întunericului care îi şopteşte insidios omului, fie că este un nimeni şi că existenţa lui nu are nici un sens, fie că este o persoană mult mai importantă decât celelalte. Şi este ciudat că aceeşi persoană este chinuită la intervale scurte de timp, fie de mândrie fie de deznădejde, fapt care evidenţiază lucrarea duhurilor rele care înviforează şi chinuie sufletul omenesc. Duhurile însingurării vrea să-l despartă, prin gânduri tenebroase, prin necredinţă şi îndoială de Duhul Sfânt, izvorul bucuriei, pentru a se duce în hăul întristării şi al dezolării. În Acatistul Duhului Sfânt se spune: „Când Duhul Sfânt S-a îndepărtat de la Saul atunci spaima şi neliniştea l-au cuprins, iar întunericul desnădăjduirii l-a coborât în cele mai dedesubt; aşa mi s-a întâmplat şi mie în ziua întristării şi împietririi sufletului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta. Veselia sufletului meu, dă-mi a te chema necontenit până ce lumina Ta mă va lumina pe mine cel împuţinat la suflet!”

Când omul îşi concentreză prea mult atenţia spre trecut şi împrospătează în memorie eşecurile sale, atunci el este hărţuit de întristare. Asupra trecutului nu se mai poate opera niciodată, trecutul rămâne trecut, de aceea atuci când încearcă să îndrepte şi înfrumuseţeze în mintea sa greşelile sale din pricina cărora acum suferă, în sufletul său se naşte melancolia şi depresia. Atunci când amintirea evenimentelor neplăcute creează în suflet întristarea omul trebuie să înţeleagă ca „singura nenorocire este să fii despărţit de Hristos” (Sf. Ioan Gură de Aur). Sau ceea ce spune Traian Dorz:

„Poţi să renunţi la tot ce ai,

să nu renunţi la rai.

Poţi pierde tot ce ai frumos,

să nu-l piezi pe Hristos”.

Atunci când este legată mulţumirea omului doar de lucrurile cele vremelnice, numai cu aspiraţiile pământeşti, omul se vede tot mai neputincios cum ele se risipesc ca nişte iluzii undeva într-un viitor îndepărtat care niciodată nu devine prezent. Toate realizările lumii, toate performanţele artei lumeşti (muzica, pictura...) spun că există o fericire, există o împlinire dar  nu se deschid şi căile către acestea. Se vorbeşte despre rai, dar nu se deschide calea către el. Toate lucrurile care uimesc şi exaltă de multe ori, înfiripă şi dezvoltă în om un complex refulat al paradisului pierdut. Este imposibil a vâsli pe marea de sensuri ale exaltărilor confuze din lumea artei şi a nu exista rătăcirea în tenebrele întristării şi ale lipsei de sens. Dar dacă în acest univers se găseşte calea pe care Dumnezeu a deschis-o spre tărâmul bucuriei, atunci arta ajută în apropierea de Dumnezeu.

Când se conştientizează şi mai ales când simte că se trăieşte în Împărăţia lui Dumnezeu, în suflet se naşte mulţumirea. Este poate foarte sugestivă ideea că „mulţumire” traduce cuvântul grecesc, atât de întâlnit, „euharistie”. În Liturghie, Dumnezeu vrea să-l ducă om pe tărâmul euharistiei adică pe tărâmul mulţumirii. Gândind că viaţa este o liturghie universală, se înţelege că Dumnezeu dacă vrea să dea omului ceva, acest dar este mulţumirea şi fericirea.

Pr. prof. Alexander Schmemann, leagă mulţumirea de cunoaştere a lui Dumnezeu: „Aşa cum este cu neputinţă să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu fără să-L cunoşti, tot aşa este cu neputinţă să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să nu Îi mulţumeşti... Cunoaşterea lui Dumnezeu transformă viaţa în mulţumire, iar mulţumirea transformă veşnicia în viaţa veşnică“. De aceea atunci când omul Îl află şi Îl cunoaşte pe Hristos Care deschide calea adevărată spre Împărăţia Sa, abia atunci, în suflet, se naşte mulţumirea şi bucuria.

În Sfânta Liturghie oamenii sunt contemporani cu toate evenimentele pe care Mântuitorul Hristos le-a făcut pentru mântuirea omului, de la Naştere şi până la cea de a doua Venire a Sa. În Liturghie, oamenii sunt contemporani chiar cu cea de-a doua venire a Mântuitorului. Doar aşa nu mai există teama de Sfârşitul Lumii, dacă se trăieşte cu adevărat Sfânta Liturghie.

Relaţia personală, prietenia cu Dumnezeu nu este o serenadă dulce, un cântec siropos, ea este un drum cu multe căderi şi ridicări. Este o relaţie în care bucuria, pacea şi încrederea sunt înviforate fără milă de însingurare, tristeţe şi îndoială. În mod paradoxal prietenia cu Dumnezeu nu face viaţa mai uşoară, ci mai grea; până se ajungi a se cuceri o certitudine, se trece prin atâtea lupte. „Cu toate acestea numai astfel de lupte îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană, superioară; numai în astfel de lupte cu eforturi, în urcuşiri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană cu adevărat” (Alexander Schmemann).

Actuale, dureroase realităţi (1)

Pe măsură ce trece timpul, pe măsură ce alte şi alte fapte se lasă ştiute, se arată şi se vor cele din urmă vremuri ale lumii în care ne-a fost dat şi să ne naştem şi să trăim. Afirmaţia se găseşte, din ce în ce mai mult pe buzele tuturor. Afirmaţia se vede, zi de zi, în faptele tuturor, în întâmplările zilnice. Din 2000 lumea a început să discute despre Apocalipsă, cu înţelesuri realiste sau fantasmagorice. Războiul de pe câmpul Armaghedonului a fost prevestit mereu, la fiecare înfruntare din Orientul Mijlociu. Mai toată lumea credea în ideea războiului ca război clasic, război în care armate a două state, două alianţe, exponenţi ai Luminii, unii, şi Întunericului, alţii, se vor confrunta.

Puţini, foarte puţini, se puteau gândi, şi se gândesc, la semnificaţia mult mai subtilă a celor scrise în Apocalipsă, neglijând şi cele scrise de un mare prooroc, parcă uitat: Daniel. Puţini, poate pentru că era mai uşor să fugă de responsabilitate... S-a preferat ca o ţară sau, aşa cum spuneam, o alianţă, de preferat de altă religie, să poarte întreaga responsabilitate. Era mai uşor, pentru că aşa se putea continua viaţa fără sensuri, viaţa fără noimă. Ideea a fost cu insistenţă inoculată spre necunoscători de cei care aveau interesul de a îndobitoci, era chiar datoria Iluminaţilor de a îndrepta atenţia spre alţii, la fel de nevinovaţi ca şi cei ce deveneau acuzatori.

Azi însă, în al unsprezecelea ceas, şi încă jumătate trecut dintr-al doisprezecelea, lucrurile sunt atât de clare, că şi orbii le văd. Omul actual este ajutat sa ajunga un roboţel biologic viu. Există astfel de interese, există nevoia controlului total al omului, chiar şi a gândirii lui. Cei care au astfel de interese se adună în diferite organizaţii mai mult sau mai puţin publice, mai la vedere sau mai secrete... Se arată falsitatea şi minciuna, se arată că prieteniile au consistenţa intereselor de moment. Semnele se fac acum la vedere de cei care par că au prins pe Dumnezeu de picior. Avantajele sau situaţia materială avantajoasă, îi fac să fie siguri pe ei şi se manifestă inconştient, înrobind şi făcând pe mulţi să-şi piardă capul sau demnitatea.

Alţii însă, cei trecători dintr-o tabără într-alta, se manifestă prin interpuşi. Rolul lor, aidoma unei realităţi ce s-ar manifesta într-un mod organizat, este de a atrage pe alţii, din tabăra pe care au trădat-o, alături sau în tabăra în care încearcă să dovedească a le fi locul. Lumea noastră-Lumea lor, cam aceasta este împărţirea ce le este favorabilă.

Vor crede unii că sunt cuprins de febra ideilor de “Mari conspiraţii” şi scroi ceea ce scriu! Accept orice s-ar spune, dar, atât cât se va mai putea, atât cât voi mai putea să spun ceea ce ştiu, cunosc, înţeleg, pricep, voi continua. Ca şi alţii care fac asta, recunosc, însă, faptul că revolta m-a cuprins! Căci niciodată, absolut niciodată, n-am să înţeleg pe cei care sunt conştienţi, ştiu problemele, îşi dau cuvântul, bat monedă pe ideea prietenie, dar realitatea îi contrazice şi ei contrazic orice realitate! N-am să pot accepta, NICIODATĂ, trădătorii, indiferent ce trădează: ţara, ideea, prietenii, pe oameni...

În orizontul meu, destul de mixt ca să pot privi mai profund societatea, nu mi-e greu să disting formele “curate” prin care se dau luptele. Banii, se ştie, sunt arma ce unii o consideră imbatabilă, dar, oricum s-ar face tranzacţiile, sunt murdare şi uşor de văzut sau măcar de intuit. S-a gândit cineva, dintre noi, oamenii de rând, că domeniile creativităţii pot fi căi de atracţie pe drumul de pierzanie al personalităţii, al omogenizării personalităţii, în nobila idee de modestie şi ajutor dat altora? Eu, acum, nu mai pot paria pe nimic, să pot numi ceva cu adevărat curat. Am văzut pierdute pariurile pe prietenie, pe dragoste, pe iubire, pe cuvântul omului, pe viaţă. În junglă supravieţuieşte cel care este mai şiret, nu obligatoriu cel care este cel mai puternic. Am împrumutat legile junglei şi le-am dus către perfecţiune, depăşind, firesc, instinctualitatea. Dar acum aceste legi, adaptate omului au devenit instinct...

Unora nu le convine ceea ce spun. Alţii se simt demascaţi, alţii se vor supăra, nevoie-mare. Vor fi şi unii care se vor simţi jenaţi că trebuie să-şi plece capul, naivi sau plini de mărinimie, în faţa unor capcane. Că sindrofiile cu aer de clasă înaltă le-au tratat ca ceea ce s-a vrut a fi declarat şi nu ceea ce era pregătit. Pe aceştia din urmă, ca şi pe cei care se trezesc îi admir sincer, le admir naivitatea sau mărinimia, căci n-au avut intenţii, nu au vrut să dea lovituri. Le vor fi altele greşelile, dar pe acelea vor şti să le corecteze, să le repare, dar faţă de alţii ei nu au nici o vină. Mă gândesc însă, cu groază, îndurerat, la cei tineri, la copii, căci ei pot uşor fi atraşi în această capcană... Cântecul şi voia bună i-au ţinut pe români de rând în armonie cu viaţa... Acum cântecul şi voia bună este arma ce taie tot: prietenii, cupluri, familii, societatea chiar... Grele vremuri trăim... Aş putea argumenta, dar cred că nu este nevoie, fiecare din noi poate face un recurs la “istoria” trăită, istorie recentă, şi va înţelege sensul ideii.

Uneori se întâmplă ca să existe şi raterui... Bazaţi pe ideile că anumite lipsuri pot facilita trădarea, sunt chemaţi sau acceptaţi şi cei care sunt cunoscuţi ca fiind încrâncenaţi în lupta pentru idealul de a salva pe cei care se vor salvaţi... Îngerii îi sfătuiesc pe chemători să facă asta, motive nebănuite îi conduc pe acea linie. Şi aşa se face o breşe. Şi aşa apar demascările şi aşa apare ciuda celor ce nu-şi pot pune planul în aplicare, deşi îi au în ajutor pe alţii, ca şi ei. Uneori chiar intră în disperare, chiar se precipită şi faptele demască intenţiile. Aşa şi luptătorii motivaţi doar de dorinţa de a înlocui pe cei împotriva cărora luptă, cei cu un caracter asemenea acelora, ajung demascaţi, se demască simplu, prin ceea ce reprezinţă principiile şi lupta lor de complezenţă.

Voi continua să spun ceea ce cunosc. Şi ceea ce ştiu voi spune! Dar voi spune mai ales ceea ce se trăieşte, ceea ce trăiesc! Nimic nu este nou sub soare!

Gânduri de An Nou

Încep un an nou. Al cincilea an în care, aşa cum gândesc oamenii, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Toţi ce patru de până acum am reuşit să găsesc, cum-necum, o posibilitate de a nu avea altceva deasupra capului în afară de cer. Anul acesta începe sub auspiciile cerului şi gerului. La ceea ce încă nu am avut eu puterea să renunţ în aceşti ani, mi le-a adus Dumnezeu ca realitate. Am fugit cândva, acum nu mai am unde. Mi-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.

Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să-mi spună asta, acum, despre povestea mea vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După cele trei zile va veni veni vremea rescrierii destinului, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem "în viaţa asta..." deşi contrazicem ideea transcenderii din viaţă-n viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.

Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă aici, acum. Mi-e dat ce trebuie să mi se dea, mi-e luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt căci am trecut prin seria de furci caudine după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare ce guvernează rodul activităţii umane.

N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.

Acest an începe aşa pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă (ex. pneumonia acută). Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă că şi-au rescris destinul.

Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt cei mai mulţi nu reuşesc, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor imbracă toate formele posibile, de la "cuceriri" senzaţionale, ca număr sau ca însemnatate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoana fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.

O categorie aparte sunt acele persoane ce se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe ca, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate sau îndemânare imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturitatea gândirii, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.

Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite pozitive sau negative.

Omul spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii.

Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare. Amplificarea acestor comportamente este mult marită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.

Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.

Pentru ei tiparele altora nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare.

Drama cea mai mare o trăiesc ce care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste având un bagaj de principii ce se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încarcate de trăirile pe planul ce lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzuta moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţiera, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile ce convin însă "tiparului" sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca "în folosul comunităţii" tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.

Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru "tipar" pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale.

Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social acesta este ca şi inexistent.

O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.

Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un "prizonierat al propriului destin" libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a "liberului arbitru".

Poate sunt prea filozofice gândurile acestea de început de an, sub ploaia de fapte şi evenimente ce ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă ce nu am văzut-o îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.

Anul acesta se vor întâmpla fapte ce nu se vor putea încadra în nici o normalitate. Se vor întâmpla dezastre, se poate să moară milioane de oameni nevinovaţi. Masonii (inclusiv structurile inferioare) conducătorii lumii "întipărite" au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnando-urile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu-şi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane "pe la colţ de stradă". Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerila urbană în cel mai bun sens al cuvântului.

Cea mai infestată, în afara clasei politice, este presa video şi apoi presa scrisă. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui "să nu panicăm populaţia" deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, fie ea clasică sau cuantică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice superrealiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc...

Mai mult, ezoterismul calcă strâmb. Undeva există o emisiune în care se vorbeşte despre "energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.

Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de "iniţiaţi" însă cine ştie totul sau măcar 50% despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă?

Lupta cu întunericul a rămas pe locul "n", unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa "soldaţilor întunericului" prin celebra idee "cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat" ori prin exagerarea principiului de karmă.

Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea intenţionat dualistă a celor ce asta îşi doresc să apară la TV (a se ţine seama de dezbaterile pe tema "legii vrăjitoarelor"). Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei ce cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi. Ba mai mult, la emisiunile realizate de aceeaşi masoni sunt aduşi de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.

Terapiile alternative sunt un subiect tabu: The rest is silence...

Ce se mai vede referitor la acest an? Cel mai mult vor fi prezente căderile şi decăderile. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi din cei care au invadat piaţa auxiliară internetului vor sufla în lampa afacerilor lor. Imediat va urma radio-televiziunea, presa, internetul, sistemul bancar, telefonia. Apoi va veni rândul serviciilor de tot felul, industriei. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun. Doar sistemul de sănătate şi învăţământ, regândite la noile lipsuri, vor continua să existe.

Sinuciderile neadaptabililor se vor ţine lanţ. Se vor sinucide primii cei care având de toate nu vor mai putea să aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi revolte.

Atunci vor ieşi la rampă falşi prooroci ce vor încerca, aşa cum o fac şi acum, să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea "cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei" atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine "familii" nu vor avea sciziuni definitive.

Se vor naşte copii luminii, începând cu luna septembrie. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.

S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct.

Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele ce vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din "lipsurile" ce vor veni. Nu le iau ca lipsuri pentru că ştiu că fără ele se poate trăi. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!) Azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel ar fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii lumini vor avea acele mame pe care "Dumnezeu le-a luat în braţe"! Ei se vor naşte direct "sus".

Vom deveni invizibili unii pentru alţii? Da, la un moment dat cei din 5D nu vor mai fi vizibili pentru ceilalţi, iar mai târziu se va decupla şi 3D de 4D. Peste circa 21 de ani pe Pământ fiecare va putea să vadă doar pe cei din dimensiunea sa. 5D va fi foarte mică, tehnologia lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpusă în alte concretităţi materiale. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei.