Taine vechi [12]

-continuare din Taine vechi [11], Paşi pe drumul drept-

Reînvăţând zborul

Furtună trebuia să fie după atâta linişte şi calm, doar furtuna putea să distrugă rodul pe care ploile primăverii, de după zăpezile ocrotitoare ale iernii le clădiseră şi le arătau a fi prea bogate ca să se admită că se poate. Dar se încălcase consemnul şi scala de valori numai avea pe ce să se aşeze ca să poată să se stabilizeze şi să nu arate că totdeauna s-a clătinat şi mulat după moment. Devenise lege ca judecata să fie mereu cu aceleaşi acuzaţii vechi şi învechite. Şi mereu aceeaşi pedeapsă să fie fluturată, pentru ca cel aflat în boxă să-şi cunoască dinainte pedeapsa pe care, dintr-o fluturată circumstanţă atenuantă să nu fie niciodată pusă în aplicare.

Ceva nou de-ar fi fost, doar necunoscătorii ar fi rămas surprinşi. Şi cei nevăzători ai adevărului poate ar fi coborât în catacombe şi nu ar fi înţeles, de dinainte ce se vântură pe undele ce purtau false muzici aducătoare a mireasmă de îngropare şi falsă realitate. Bătătorite căi, de când lumea vechi, fuseseră trecute în sus şi în jos, dar miresmele dădeau greaţă şi nu orbire, înlăcrimare şi nu enervare, şi, peste toate puţine se puteau ascunde dovedirii în real.

Era cald şi mare dorinţă de zbor şi zborul fusese dat de ştire. Drumul intrase în pădurea seculară, plină de luminile ocrotitoare şi călăuzitoare, greu de văzut cum se poate undui... Şi de pe acest drum să se ia zborul... Totul depăşea măsura admisă. Trebuia furtună căci doar furtuna oprea tot, şi rodul şi zborul.

Realitatea a fost trăită şi văzută, şi, la vedere nu prevedea nimic special, nimic diferit. Nou poate doar printr-o libertate ce nu era ţinută sub lupă. Însă lupa doar fusese mascată...

Ceea ce nu se vedea, ceea ce nu se trăia, era ceea ce pregătea furtuna care trebuia să se dezlănţie din senin. Neştiinţa locurilor nu ferea de furtună căci furtuna de mare înălţime nu se lasă doar peste un loc, se lasă peste toate locurile în care se poate fulgerul trasor să lumineze. Şi furtuna aceasta se pregătea pentru a lovi nu pe zi plină, ori în plină noapte, ci pe gea-na pâlpâindă a nopţii sau a zilei. Cu semn de rugăciune fusese însemnată furtuna aducătoare a neliniştii peste tot. Să fie bine doar cât să se creadă că e bine, apoi, nevinovate realităţi şi neînţelegătorii fără vină să lase deschisă poarta către drumul coborâtor spre buza prăpastiei.

S-a hotărât să se joace ultima carte, cu toţi aşii scoşi din mânecă, pe miza cea mai mare, pe trecut, prezent şi viitor, pe tot şi pe nimic, pe fapte făcute, începute, neîncepute sau nici gândite. S-au ţinut sfaturi de taină şi lacrimi înnăbuşite de ciudă şi de furie s-au vrut să convingă această ultimă încercare să fie pentru totdeauna ridicătoare a stindardului victoriei pentru unii şi ai capitulării pe de altă parte. S-a vorbit şi despre formă şi despre motive şi despre ceea ce va fi după. Nu s-a ţinut cont de nimic, totul era malaxat după dorinţă şi dorite orizonturi. Prea mult ca să nu existe şi fisurile care puteau să lase să se scurgă zoaiele ce urâţeau frumuseţea unei prea frumoase construcţii. În acea zi în care nimic nu trebuia să se întâmple, ceva s-a întâmplat. Ca să nu se afle i se pregătise paravan de pocăinţă.

Semnele dintâi au trecut căci nici nu puteau râmâne, iar când a venit primul tunet, fulgerul nu a fost văzut. Fulgerul nici nu exista, trebuia să se creadă că s-a zdruncinat pământul şi că mişcarea sa înseamnă că nimic nu va mai fi ca înainte, nimic nu poate să fie bine. Trebuiau să înţeleagă atât şi doar atât: nimic nu va fi bine, nicicând nu va fi bine, nicicum nu va fi bine!

Şi s-a întâmplat tot ceea ce vroiau umbrele să se întâmple şi fapte şi vorbe şi gesturi. Şi vorbele au trecut prin gând, gândul fiind împins să se aşeze pe un calapod, un calapod cu mărime nedesluşită. Rănile ve-chi, tăiate pe dedesupt dădeau dureri crezute ca şi cum ar fi răni noi şi chiar rănile noi erau judecate după forma şi conţinutul celor vechi. Iar privirele trebuiau îndreptate orinde de va face să zboare o pală de vânt şi acolo să se vadă doar marea chemare ce niciodată nu poate fi atinsă, că adevărul nu poate să treacă de clipa trezirii din visul nopţii sau al ochilor închişi cu spreranţă.

Şi nu doar atât. Măsurile de siguranţă erau multiple. Multiple ca nici din altă parte să nu cumva ceva să se mai poată porni, căci toate dorinţele reale, ale clipei sau ale viitorului să se omoare pe sine. Iar altă măsură era atât de binevoiutoare încât umbra să fie văzută cu mai multă plăcere decât ceea ce îi dădea forme. Şi totdeauna, cu noimă sau fără noimă, să curgă pentru a rupe orice, fire sau parâme cât mâna de groase.

Şi totuşi a existat acest totuşi... Căci orice este permis a se întâmpla cu un motiv. Motivul, dacă era, ducea acolo unde se voia. Şi atunci s-a hotărât pe acolo pe unde toate se văd, se pricep şi se desluşesc, să se întâmple doar atât cât să se înţeleagă şi să se înveţe, cât, după ce se vor linişti toate cele date de rafalele furtunii, să nu mai fie nevoie nici de curaj ci doar evidentele realităţi să se facă pasul de înălţare către zbor.

E prea aproape acea vreme, sunt prea cunocuţi cei de o parte şi de alta, ca să fie spusă fiecare faptă, cu ce motive a ieşit la rampă, ceea ce s-a vrut, ceea ce a ieşit, ceea ce s-a văzut, cine şi ce a pierdut, cine şi ce a câştigat. Asta nu înseamnnă că nu se cunosc toate, că degetul nu s-ar putea întinde oricând către persoane, locuri, obiecte, fapte, obiceiuri, spuse, îndemnuri, sugestii...

Picioare legate pentru ca drumul să bătătorit ani şi ani, durerile să oprească orice păşire, tăceri care să dea de înţeles adevăruri mistificate, gesturi de retragere înspre nicăieri din temeri nemotivate. Avânt şi neascultare pe de altă parte care să înlăture şi retragere şi tăcere şi sforţare a întoarcerii spre necunoscutul trecut.

Printre nelinişti şi neliniştite zile, printre pale de vânt şi îngheţuri, s-au învăţat paşi de zbor şi creşteri de aripi, vindecări şi ridicarea privirii spre orizonturile cele senine a ceea ce s-a vrut împiedicat...

-continuare în Taine vechi [13], Realităţi generale-