-continuare din Blestemul vrăjitoarelor [2] - Răsplată după faptă
Sens și contrasens
Aşa cum am spus, povestea mi-a venit în minte în timp ce scriam la acest material. Cele care se încadrează în aceeaşi ideie, ce mi-au fost date mie să le trăiesc, ori să le ştiu, până în acest moment, sunt oarecum mai “uşoare”, uşoare ca formă şi manifestări, nu însă şi ca urmări. Unii vor spune: “o poveste”! Eu nu am de gând să încerc să conving pe cineva, nu am făcut decât să transcriu ceea ce am aflat. E dreptul fiecăruia să accepte sau nu, e dreptul fiecăruia să creadă sau nu. Eu, în continuare, voi relata şi alte poveşti cărora, aşa cum am spus, unora le-am fost martor sau trăitor.
Un caz pe care îl cunosc de foarte aproape este primul la care am spus că este un „transfer de destin”. O familie cu mai mulţi copii. Cea mai mare dintre ei, la o vârstă deja trecută de vârsta care să înceapă cu 2. Până la acea vărstă o viaţa situată undeva aproape la mijlocul ideii de moralitate. Până la urmă, în zilele de azi s-ar putea spune că e normal (deşi, nu din principii puritaniste, nu pot fi de acord cu această normalitate), dar chiar în ideile ei, uneori se simţea că răzbate o geană de regret.
Ceea ce îşi dorise, de când ştia că va veni vremea, era să aibă o familie. O familie cu înţeles real, chiar într-o anumită contradicţie cu familia în care crescuse. Căci familia mamei şi a tatălui era plină de incidente, de conflicte, datorate geloziei amândurora. O familie în care chiar şi violenţa asupra copiilori nu a lipsit. Întâmplări din viaţă care nu aveau explicaţie au venit la vârsta adolescenţei, şi care erau vizibile, căci fizionomia “scheletică” a luat brusc locul unui corp bine şlefuit. Apoi, după revenirea din această stare, de circa patru ani (perioadă în care nu era lângă familie) structura mentală şi principială a început să aibă unele manifestări. În primul rând era faptul că în acea perioadă a celor patru ani, perioadă adolescentină, la fiecare sfârşit de săptămână se simţea atrasă de mediul familiei, forţând chiar nota uneori, pentru a ajunge “în familie”. Uitarea a venit ca o stare firească, având de suferit şi activitatea şcolară. Pe acest fond o stare de teamă, de frică permanentă s-a instaurat, stare care, după 15 ani, era vizibilă pentru oricine. Un exemplu ar fi comportamentul infantil: dacă pe un drum, pe o uliţă trecea un autovehicul, se aşeza efectiv cu spatele la gard.
În ceea ce privea viaţa de familie, principiul intrase într-o diluţie continuă, pe fondul unor „încercări” de foarte scurtă durată, terminate rapid şi ciudat (cu excepţia primei relaţii, relaţie neagreată de mamă, tatăl fiind doar cel care impunea ideile „comune”, prin impunerea autorităţii). La această diluţie mama a contribuit din plin, la nivel verbal, făcând tot timpul referiri de genul „ce-ţi trebuie ţie să te măriţi?”. Din tot ce era principiu, la un moment dat nu a rămas decât ideea de a avea un copil cu cineva care să nu fie oricine. Dar şi pentru că avea această idee, mama ei şi-a manifestat dispreţul şi împotrivirea.
Are sau nu are legătura destinul fiicei cu destinul mamei, are legătură povestea vieţii fiicei cu dorinţa mamei? De cele mai multe ori răspunsul se leagă de planul realului, găsindu-se uşor răspuns la a doua întrebare. La prima, cei mai mulţi vor spune că nu. Şi spun şi eu că, în mod normal nu... Doar că...
Fiecare îşi are destinul său. Fiecare, separat însă şi împreună. În termeni noi, de împrumut, cu totul greu de înţeles şi neînţeleşi chiar de cei care îi folosesc, se va invoca mult pomenita karmă. Se poate lua, în anumite limite, şi karma în discuţie, dar karma nu dă totuşi toate răspunsurile pentru o realitate confuză.
Doar cunoscând amănunte ale trecutului vieţii mamei şi ale fiicei, se pot identifica motivaţiile îndemnurilor mamei. Pe scurt era foarte simplu: mama nu-şi dorise viaţa de familie spre care brusc a cotit, întrerupând o viaţă liberă şi întrucâtva libertină. Ceea ce a părăsit a fost ceea ce ea considera ca fiind cu adevărat viaţă: singură, sub imperiul plăcerilor şi al lipsei de obligaţii. Şi, referire făcând doar la obligaţii, de câte ori a avut ocazia să facă un transfer de obligaţii, n-a avut scrupule, chiar dacă sacrificată fusese chiar fiica ei. Şi nu doar o singură dată...
Doar că planul real nu poate fi făptuit cu una cu două. Ca să poţi obţine o docilitate extremă a unui tânăr, fără a fi utilizată forţa fizică ori cea psihică, e foarte greu. Atunci, în minţile murdare, dedate la practici nicidecum pe faţă, nicidecum legate de credinţa afişată şi de lacrimile repede curgătoare, pe calea subtiluilui, a magiei, vrăjitoriei în sens firesc, acceptat pe de-a-ntregul, te poţi ridica la rang de Dumnezeu pentru cei din jurul tău. Cum se face asta nici nu ştiu, nici m-aş spune de aş şti. Căci mai important este să desfaci o asemenea „lucrătură“ ce afectează viaţa multor generaţii ce urmează, decât a înţelege nebunia şi neomenia cuiva.
Într-o simplitate extremă, având în vedere apropierea fizică... lucrarea a dat rezultate. Convulsiile fizicului adolescentin era doar semnalul de alarmă pe care cine ştia, putea să îl identificie. O coroborare a mai multor informaţii despre cea care era mama (comportamentul social, comportamentul celor din anturaj faţă de ea, prezenţa sa mereu continuă lângă cel care îi era “partener” etc) ar fi dat multe de înţeles, însă cui, dacă şi aceştia, vedeau lucrurile diferit în prezenţa ei, faţă de cum le vedeau în lipsa ei?
Ceea ce s-a vrut s-a reuşit. Toată familia a îngenuncheat la picioarele noului Dumnezeu. De n-a vrut careva, şanse nu a avut: totul a mers pe dos, un atac cerebral, o plecare într-o ţară foarte îndepărtată... Mă repet, reamintind, cazul îmi este foarte bine cunoscut... Tradiţia îngenuncherii partenerului, a celui ce devenise soţ, nu era nicidecum nouă. La rândul ei mama venea pe acest fundament. Nu ştiu cum era cel anterior ca vârstă, dar pe care l-am cunoscut eu, în condiţii normale, nu era deloc dispus să cedeze absolut totul. Scenele violente ale tinereţii, dovedesc asta, însă altceva dovedeşte faptul că după căsătorie, deşi la distanţă foarte mică fiind, pe cea care lui îi era mamă, niciodată nu a mai vizitat-o. Cumva să fie o întâmplare?
Totul era făcut să graviteze în jurul unei case, unui loc de casă. Este tradiţia de necontestat a celor care lucrează “necurat”, “cu necuratul” cum se spune în limbajul mistico-religios. Acolo sunt toate în aşa fel aranjate încât să nu se poată sparge un aranjament făcut să fie pe totdeauna. Acel loc trebuie păzit de cei care ar avea curajul de a şti mai multe şi a se îm-potrivi ordinii prestabilite. Pentru că acolo s-a lucrat de ani şi ani. Pentru că acolo este, pentru “măsluitoarea de destine” altarul său şi “mormântul” victimelor ce, cât sunt, ca oameni, vii, pot fi “dezgropate” şi ar ieşi mare dandana.
Fiica a primit ca şi zestre, de la mamă, şi partea de destin a mamei. Se numeşte suflet adăugat. Pentru că tot ceea ce însemna până la un punct comportament normal, firesc, în concordanţă cu vârsta, devenea apoi altceva. Ceva ce nu semăna cu ceea ce fusese. Era rău, dar în tot răul exista şi un bine... Se crease nişa prin care vinovatul să-şi primească răsplata. Dedicată mamei până dincolo de limitele fireşti, fiind şi dincolo de cele propăvăduite de religia prin care se numea “cu adevărat credincioasă”, a avut momentul de curaj, de regăsire a puterii regăsirii minimei realizări şi împliniri a destinului. Doar că... “ai grijă ce-ţi doreşti” era zicala uitată. Şi-a dorit un copil al cărui tată să nu fie un prost. Atât i s-a dat. I s-a îndeplinit dorinţa! Ceea ce ea, fiica devenită mamă nu realizează (cred, încă) este faptul că blestemul ce cade pe neamul vrăjitoarelor, nu se lasă aşteptat. N-a mers de multe ori urciorul la apă, iar vorba populară spune ca dacă de două ori se întâmplă într-un fel, a treia oară sigur se întâmplă altfel. Şi altfel a fost cu al treilea bărbat (în ordinea vârstei) care n-a putut fi ţinut de soţ fiicei, cu toate “boroscodelile” din miez de noapte de vineri ale mamei. Breşa făcută de cei care nu acceptă jocul la nesfârşit. Cineva, venit din anonimat, care nu s-a mai putut să fie legat la ochi, legat de mâini ori de picioare.
Cum se lucra? Se lucra permanent, folosindu-se aşa-zisul descântec ce nu face rău: stingerea cărbunilor în apă pentru deochi... Ritualul consta în "stingerea cărbunilor sau chibriturilor". Astfel într-un vas cu apă neîncepută se aruncă 3, 6 sau 9 carbuni/chibrituri aprinse, şi se rostesc diferite incantaţii sau rugăciuni, pentru deochi “Tatăl nostru”, apoi se bea de trei ori din acea apă. Jocul gândurilor şi al minţii a pervertit totul. Cu puterea gândului se poate face bine, cu puterea gândului se poate face rău. Incantaţii sau chiar gândurile, spuse chiar la nivel mental, în timpul stingerii cărbunilor, face ca acea energie, dependentă de cel care pregăteşte apa cu cărbuni stinşi, să ajungă cuibărită pe cel “tratat”. Dureri simple are omul de multe ori în viaţă... Cele trei înghiţituri le va lua chiar şi pe ideea “e apă nu-mi poate face rău”... Durerea se calmează dar, pe de altă parte în minte intră exact ceea ce vrea, acum trebuie să-i spunem, atacatorul. La fel de bine, în locul apei poate fi mâncarea. Câţi n-au păţit-o, simţindu-se rău, deşi din toate punctele de vedere mâncarea era fără probleme? Dar s-a întrebat cineva ce stare avea cel care a preparat mâncarea?
Pe locul acela, locul de casă, casa, focul a pus semnul ce trebuia să fie ştiut. Focul arde doar acolo unde trebuie să ardă, acolo unde nici apa, nici gerul, nu e de ajuns spre a spăla răul. Se ştie că focul vine acolo unde sunt păcate, iar atunci când se apropie de oameni, acolo răul este cuibărit. Focul poate fi trimis, dar atunci nu sunt puşi în pericol oamenii. Iar când pericolul se apropie de copii, când mor copii în foc, părinţii poartă toată vina răului. Iar aici semnele focului au fost mai mult decât evidente: un copil putea pieri în foc, un altul a fost pe deplin afectat, pierzând tot ceea ce avea... Efectele focului fac parte din ceea ce rezultă din faptele de magie, este parte din blestemul vrăjitoarelor... Iar dacă se ţine cont că focul a mai atins încă odată, se înţelege că “jocul cu focul sufletului” nu a luat sfârşit.
Dar blestemul propriu-zis a început să intre în linie dreată odată cu naşterea următoarei generaţii pe care, o bunică “grijulie” o doreşte a continua. Firul însă s-a rupt. Şi s-a rupt şi prin lipsa uneia dintre condiţii. S-a mers la extrem, alungând tatăl copilului, de fapt doar o prelungire a agoniei.
Prelungire, da, căci urmează, şi voi enumera, fără să pun o ordine cronologică: decăderea psihică şi morală a mamei copilului, părăsirea mamei de către copil şi “întoarcerea armelor” împotiva celor care au uneltit împotriva sa, până la urmă, moartea tatălui mamei tot prin atac cerebral[1], arderea şi pustiirea locului în care este casa familiei, risipirea tuturor urmaşilor. Momente grele va avea de îndurat acel copil, dar “în Ceruri” va primi răsplata de a se curăţi de blestemul pe care, generaţii la rând, familia, pe linie feminină, şi l-a atras. Atacul împotriva oricui duce la pieirea urâtă, în suferinţă şi “bătaie de joc din partea vieţii” a făptuitorului. Atacul împotriva membrilor propriei familii, are efectele distrugătoare duble: efectele atacului şi efectele bumerangului, ale blestemului căpătat ca răsplată a faptelor. Cazul este mai complex, şi datorită celui alungat, cel care “a privit dincolo de aparenţe” şi a identificat ceea ce nu se voia niciodată văzut. Dar “acvila nu prinde muşte”, ci doar ceea ce este suficient de mare pentru a demostra maiestuozitatea ei... În acea familie totul mergea spre absurd... Cineva trebuia să vină să rupă zăgazul...
[1]
Atacul cerebral este forma de moarte cea mai întâlnită în cazul bărbaţilor „atacaţi” PSI, de către soţii. Majoritatea acestor atacuri se fac cu menstruaţie (vezi această referire în Moliftele Sfântului Vasile cel Mare), dar nu numai în acest fel.
-continuare din Blestemul vrăjitoarelor [4] - Răspunsuri prin întrebări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu