13 apr. 2012

Legea noilor ere [2]

-continuare din Legea noilor ere [1]-
Acceptarea
Dacă oamenii acceptă că sunt aici pentru a-şi asuma confruntarea cu încercările, atunci se poate crea cu mai mare forţă energia de care au nevoie pentru a le face faţă. Asta, pentru că, odată ce se acceptă faptul că viaţa poate fi dificilă, acest lucru nu va va mai speria ci, mai degrabă, îl va motiva pe războinicul spiritual să se mobilizeze.
Cea mai mare problemă cu care se confruntă omul în acceptarea asumării şi a responsabilităţii acţiunilor sale este dorinţa profundă de a evita durerea consecinţelor acestui comportament. Dar acest curaj al confruntării şi rezolvării problemelelor, în mod impecabil, este cel care aduce şi hrăneşte cu adevarat, evoluţia semnificativă în viaţă.
Asumarea problemelor reprezintă taisul întâmplării fericite, care separă succesul, de eşec – sau, mai bine spus, evoluţia, de stagnare. Problemele facilitează apariţia celor mai bune eforturi pentru soluţionarea şi rafinarea curajului şi a înţelepciunii, în cautătorul impecabil.
În mod categoric, oamenii cresc mental şi spiritual, datorită anticipării şi obstacolelor stresante. Prin durerea confruntării şi rezolvării puzzle–rilor şi scenariilor vieţii, se învaţă înţelesul superior al ştiintei iubirii. Simplul adevăr este că unele dintre cele mai importante realizări – şi, cu adevărat, cele mai extraordinare evoluţii – se nasc atunci când omul se află la răscrucea dificilă a dilemelor.
Cele mai mari încercări şi revelatii apar atunci când omul se află în afara „zonei de confort”, când este uimit, nesatisfăcut sau chiar într-o stare de disperare îngrozitoare. Asta, pentru că, în astfel de momente, se propulsează prin propriul disconfort, este obligat să explodeze şi să spargă cuşca, în căutarea unui mod de viaţă mai bun şi mai satisfăcător din punct de vedere spiritual.
Impecabilitatea – Starea de Graţie
Ce înseamnă impecabilitatea? Dacă e definită ca fiind, pur şi simplu, ”a face întotdeauna tot ce se poate mai bine”, înseamnă că nu se înţelege premiza ei de bază. Pentru a rămâne impecabili, este nevoie de un efort cu atât mai mare, cu cât scopurile înţelepciunii şi constiintei dobândite sunt mai extinse. Cu cât este mai extinsă conştiinţa, cu atât mai multe se “ştiu”. Cu cât se ştie mai mult, cu atât este mai mare responsabilitatea de a trăi corespunzător acestei cunoaşteri.
Mulţi sunt în cursul procesului extinderii conştiinţei vibraţionale, procesul transformării într-un participant conştient cu sufletul. Vor deveni ceea ce este sufletul lor, descoperindu-şi identitatea principală.
Atunci când se creşte spiritual, acest lucru se întâmplă  pentru că s-a creat deschiderea căutării creşterii şi trecerii la acţiune, lucrării pentru dobândirea acestei evoluţii.
Impecabilitatea implică extinderea deliberată a Fiinţării către evoluţie.
Impecabilitatea conduce într-o stare de graţie. Impecabilitatea nu presupune să se fi atins luminarea sau să se fi învăţat tot ceea ce era de învăţat. Înseamna, mai degraba, că deja se merge pe singură cale – pe calea corectă către aceste obiective.
Aşadar, se poate defini Impecabilitatea, în două etape sau faze:
1) Impecabilitatea condiţionată: este atunci când entitatea nu e foarte avansată, dar lucrează totuşi în sensul atingerii stării de maestru. A face tot ce se poate mai bine. A folosi cunoaşterea pe cât de bine poate cineva să o folosească, pentru a face ceea ce este bine, chiar şi atunci când mai există încă ignoranţa şi idei preconcepute naive. Prin asta se înţelege să se creadă cu adevărat că ceea ce se face este pe calea cea bună – chiar dacă asta nu reprezintă adevărul întreg sau extins. Toţi trec prin asemenea faze. În această fază, dacă se face o greşeală, este o greşeală inocentă, în care chiar s-a crezut cu sinceritate că se face ceea ce se simtite că este bine.
2) Maiestria impecabilitatii: Aceasta este o fază a sufletului în existenţa omenească, ce se află la apogeul stării de Maestru. Cineva foarte avansat, cineva care face ceea ce spune. Atunci când nu există niciun conflict între ceea ce crede cineva că este calea cea buna şi ceea ce este această cale cu adevărat.
Ambele faze activează ceea ce s-ar putea numi o stare accelerată de graţie. Graţia reprezintă ajutorul din partea Sinelui Divin, care ajută să se obţină rezultatul dorit, în situaţiile în care se face tot ce poate mai bine. Ea poate fi concepută ca fiind „Îngerul Păzitor”, pentru că în multe cazuri, exact asta este – un Înger Păzitor, Sinele Divin, care intervine printr-o întâmplare fericită în anumite situaţii, pentru a fi ajutat pe calea sa.
Dacă ar fi să fie redefinit ceea ce textele religioase definesc ca păcat, nu s-ar face in termenii poruncilor, ci mai degraba s-ar defini ca fiind „cunoaştere nefolositp.” A desfăşura o acţiune despre care se ştie că este incorectă – o acţiune aflată în conflict cu credinţele cele mai înalte.

Înţelepciunea se află înlăuntru
Toţi oamenii îşi doresc o înţelepciune mai mare decât au în prezent. Oricine caută o va găsi „ascunsă” în interiorul său. Şi, din păcate, acesta este ultimul loc în care o caută. E nevoie de muncă. Omul vede interfaţa divină dintre Dumnezeu şi om, ca aflându-se în ceea ce se numeşte, în termeni academici, subconştient.
Chiar si textele voastre religioase spun ca Dumnezeu este in fiecare, ca fiecare este o scânteie a Divinului. Mintea subconştientă sau – „creierul din spate”, cum e, omeneşte, numit – e acea parte din om care este Dumnezeu. E acea porţiune mai mare din sinele superior, care conţine cunoaşterea a „toate câte sunt”, partea din om care conţine Înregistrările Akashice, memoria sufletului în legătură cu toate. 
Din moment ce subconştientul este Mintea Divina din om, scopul creşterii spirituale este atins, prin intarea în Grădina sacră a Înţelepciunii. În ea se intră prin aducerea la tăcere a minţii ego-ului. Meditaţia a constituit dintotdeauna poarta. Ea este cheia aducerii la tăcere a povestirii personalităţii – ego şi cea care îi permite „Vocii Sufletului Divin” să fie auzită. Dar, trebuie spus din nou – e nevoie de efort. Nu există scurtături. 
Reatingerea Dumnezeirii reprezintă scopul existenţei individuale în planul polarităţii. Naşterea există spre a se putea deveni, ca individ conştient, o expresie fizică a lui Dumnezeu. O expresie divină, în Fiinţare.
Provocarea este singura ţintă a sufletului, adevăratul ţel – şi, în călătoria fizică, ceasul bate la nesfârşit. Obţinerea dumnezeiescului în plan fizic se realizează prin eliberarea timpului, prin dorinţa imaculată care este împlinită pe tărâm fizic, prin combinarea cu înţelepciunea non-fizicului. Timpul contează.
În polaritate, schimbarea curentă a paradigmelor şi energiilor va poate dezechilibra relativ uşor în aceste vremuri grăbite. Adevăratul scop este deseori dificil de definit în mod subiectiv, balastul înţelegerii umplând deseori spaţiul dintre iluzie şi realitatea percepută. S-ar putea să se simtă că se trăieşte într-o distorsiune şi că nimic nu este exact ceea ce pare. În cadrul acestui proces se poate să se intre într-o stare de confuzi şi multumire de sine. Se poate pierde noţiunea timpului.  
Vieţile, fiecare moment al vieţii fizice, sunt preţioase, mult mai preţioase decât îşi pot da, unii dintre oameni, seama.  Timpul reprezintă o marfă preţiosă şi, în dualitate, această marfă este finită. Fiecare om va trece, la un anumit moment din viitor, în afara fizicului. În limbajul pământen, omul va muri. Aceasta reprezintă o condiţionalitate a fizicului, aşa cum este ştiut. Cu toate acestea, atât de mulâi oameni se poartă ca şi cum ar trăi veşnic. Într-adevar, sufletul este etern, dar omul nu va mai fi niciodată aceeaşi persoană, aceeaşi personalitate sau expresie care este acum, în nici o altă viaţă sau aspect al Fiinţării.
Aici oamenii se află pentru a învăţa, pentru a afla care sunt expresiile dumnezeirii fiecăruia în dualitate – şi această dualitate este cu adevărat un dar. Viaţa este un dar. Aici se află oamenii aici pentru a învata să co-creeze, deoarece sunt cu adevărat co-creatori ai Universului, ai Cosmosului, pentru a dobândi starea de Maestru şi atât de mulţi dintre oemani sunt atât de aproape de această realizare.

Carpe diem
Omul, până când nu se va preţui pe sine cu adevărat, nu se va afla în starea de graţie a impecabilităţii şi nu va fi motivat să pretuiască cu adevarat şi sa-şi optimizeze timpul. Daca nu se va pune mare preţ pe timpul care va este alocat, nu se va face tot ce se poate mai bine cu el. „Carpe Diem” se traduce cu „ trăieşte clipa” şi asta este atât de bine spus.
Trebuie să fie trecută fiecare clipă! Atât de mulţi oameni, în ciuda bunelor intenţii, îşi permit să fie anesteziaţti de mulţumirea de sine, în anumite faze sau în anumite condiţii ale călătoriilor pe care le-au ales. Mulţi dintre ei pierd timpul, îl folosesc greşit şi astfel, irosesc viaţă după viaţă. Lucrurile cu care nu se confruntă, ceea ce lăsaţi nerezolvat în orice moment sau în orice viaţă, va iesi din nou la suprafaţă. Se va repeta scenariul, până când îl va rezolva cu succes – şi acesta este un mare adevăr.
Folosirea timpului în dualitate este extraordinar de importantă şi ea reprezintă o întreprindere complexă, deoarece necesită căutarea impecabilităţii. Cere iubire de sine, pentru că până omul nu se preţuieşte cu adevărat, nu va cunoaşte cu adevărat valoarea vieţii şi a timpului. Şi până când nu va preţui timpul, aşa cum se cuvine, nu va fi hotărât sa îl folosească mai eficient. 
Disciplina naturală oferă instrumentele de bază pentru a soluţiona problemele vieţii. Fără disciplină e greu să existe îndrumarul necesar pentru concentrarea asupra lucrării de a va rezolva problemele. Mai simplu spus, se poate deveni imobil… apatic, mulţumit de sine sau leneş. Pe „scara înălţării” se poate urca, staţiona sau coborî.
În fizica tri-dimensională există o lege care spune că energia foarte bine organizată se va degrada în mod natural, dacă nu se află într-o stare dinamică. E mai uşor, conform legilor naturii, a te afla într-o stare de automulţumire pe plan fizic, decât a te afla într-o stare de mişcare ascendentă. E foarte logic. Legea Iubirii este cea care motivează toate sufletele către o conştiinţă mai extinsă – şi asta cere ca dinamica să… funcţioneze! Leneveala este cu adevărat unul dintre cele mai mari obstacole, pentru că a lucra înseamna a înota împotriva curentului. Trebuie trăită clipa!

Ordinea perfectă
Unii oameni spun sau simt că „Toate merg aşa cum trebuie, totul se află într-o ordine perfecta.” Dar acest concept reprezintă oarecum un paradox şi, asemenea unei cărţi de joc, are aceeasi imagine, oricum ar fi privit.
Dintr-o perspectivă superioară, toate se afla într-o ordine perfectă, dar din perspectiva omenirii aflate în dualitate, nu este aşa! Dacă ar fi aşa, atunci nu ar mai fi nevoie de lecţii, nu ar mai fi nevoie de ceea ce se numeşte reîncarnare.
Trebuie doar să se arunce privire în jur pentru a se şti că situaţia omenirii pe planeta Pământ este departe de a fi perfectă. Într-adevăr, nu va fi aşa cum trebuie, până când oamenii nu vor face ca asta să fie posibil!
-continuare în Legea noilor ere [3]-

Un comentariu:

denaide spunea...

:) O expunere impecabila a idealului uman.



Multumesc!

@};-

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...