Ştiintă vs. Ocultism (Emisiune TV)

Teoria haosului (Emisiune TV)

Legalitate/Legitimitate (Emisiune TV)

Interacţia radiaţiei cu substanţa (Emisiune TV)

Lumea dinspre azi spre mâine [4]

continuare din Lumea dinspre azi spre mâine [3]

Suntem obişnuiţi să spunem că noi stăpânim cuvintele. Dar cine ştie de fapt că ele ne stăpânesc pe noi, se foloseşte de acest fapt cu multă iscusinţă pentru a-şi duce intenţia spre fapt împlinit. Dominaţia conştiinţelor trece, în mod esenţial prin folosirea viciată a limbajului, de către clasa dominantă economic şi social. Având în proprietate aproape tot ansamblul mijloacelor de comunicare, puterea difuzează ideologia de piaţă prin sensuri fixe, trunchiate sau amestecate, atribuite cuvintelor. Cuvintele, prezentate ca neutre, au şi definiţia ca evidentă. Însă, sub controlul puterii limbajul desemnează mereu alte lucruri decât realitatea vieţii. Acesta este, înainte de toate, un limbaj al resemnării şi al neputinţei, limbaj al acceptării pasive a faptelor şi a lucrurilor, aşa cum sunt şi aşa cum trebuie să rămână. Acum cuvintele sunt lacheii sistemului nou de organizare a vieţii. Simplul fapt de a folosi limbajul puterii condamnă la neputinţă. Rezolvarea problemei limbajului este parte din nucleul luptei pentru emanciparea omenirii. Mai mult decât atât, aceasta nu este o simplă formă de dominaţie ce se adaugă altora, este însăşi inima proiectului de aservire al sistemului totalitar de piaţă. Doar printr-o reapropiere a limbajului şi a comunicării reale între persoane este posibilă producerea unei schimbări reale, pentru că doar în acest mod proiectul revoluţionar întâlneşte proiectul poetic.

În efervescenţa populară, cuvântul este reinventat de către grupuri numeroase de oameni. Creativitatea spontană se află în fiecare om şi reprezintă forţa care uneşte omenirea.

Sclavii moderni sunt convinşi că sunt buni cetăţeni şi cred că ei votează şi aleg liber pe cei care îi vor conduce. De fapt, alegerea lor este o iluzie, căci oare există măcar o diferenţă fundamentală între proiectele societăţii în care se va trăi atunci când trebuie ales între două curente, sau, în limbaj politic partide? In realitate nu există opoziţie reală, căci partidele politice dominante sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte ideea esenţială: conservarea societăţii de piaţă existente în actualitate. Şi nici nu există partide politice, susceptibil de a accede la putere, care să pună în discuţie dogma societăţii de piaţă. Iar toate aceste partide politice, cu complicitatea mass-mediei, mo-nopolizează scena politică, prin certuri în care subiectele sunt detalii fără importanţă, în timp ce tot restul rămâne neschimbat. În plan real ei îşi dispută scaunele şi funcţiile oferite de sistemul parlamentar şi el de piaţă. Toate aceste dispute şi certuri sunt difuzate pe toate canalele mass-media cu scopul de a distrage atenţia de la adevărata dezbatere asupra alegerii so-cietăţii în care oamenii ar dori să trăiască. Se observă uşor că subtilităţile, superficialităţile şi trivialitatea eclipsează profunzimea înfruntării de idei. Deşi se vrea evidenţiere a formelor de manifestare a democraţiei, toate acestea nu seamănă, nici pe departe cu democraţia, căci democraţia reală se defineşte, înainte de toate, prin participarea masivă a cetăţenilor la gestionarea treburilor cetăţii. Democraţia este totdeuna directă şi participativă; expresia cea mai autentică se găseşte în adunarea populară şi în dialogul permanent asupra organizării vieţii în comun. Forma reprezentativă şi parlamentară care uzurpă numele de democraţie limitează puterea cetăţeanului la simplul drept de a vota, adică la nimic, atât timp cât alegerea între gri-închis şi gri-deschis nu reprezintă o veritabilă alegere. Scaunele parlamentare sunt ocupate, în marea lor majoritate, de către clasa economică dominantă, fie e că de dreapta, de centru sau pretinsa stângă social-democrată.

Puterea nu trebuie cucerită, puterea trebuie distrusă. Ea este tiranică prin natura sa, fie că este exercitată de un rege, de un dictator sau un preşedinte ales. Singura diferenţă în cazul democraţiilor parlamentare este faptul că sclavilor le este creată iluzia că îşi aleg ei înşişi stăpânul pe care îl vor servi. Votul a făcut din ei complici ai tiraniei care îi oprimă. Ei sunt sclavi nu datorită faptului că există stăpânii, ci pentru că există stăpâni deoarece eu au ales să rămână sclavi. Şi toate acestea împotriva firii şi a naturii care nu a creat nici stăpâni nici sclavi.

Sistemul dominant se defineşte, deci, prin omniprezenţa ideologiei de piaţă. El ocupă, rând pe rând, întreg spaţiu şi toate sectoarele de activitate. Ideologia nu spune, în esenţă, nimic altceva decât: Produceţi! Vindeţi! Consumaţi! Acumulaţi! Ea reduce întregul ansamblu al relaţiilor umane la raporturi de piaţă şi consideră întreaga planetă drept o marfă, iar datoria care o impune oamenilor este munca servilă, iar singurul drept pe care-l recunoaşte este dreptul la proprietate privată. Iar acest sistem are doar un singur Dumnezeu, creat de el însui: Banul!

Monopolul apariţiilor în media şi spaţiul public este total. Tribuna, scena, ecranul, microfonul aparţin doar oamenilor şi discursurilor favorabile ideologiei dominante. Critica acestui sistem, a acestei lumi, este înnecată în torentul mediatic care determină ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce poate fi văzut şi ceea ce nu poate fi văzut. Omniprezenţa acestei ideologii, a cultului banului, monopolul apariţiilor publice, existenţa unui partid unic sub masca pluralismului parlamentar, absenţa opoziţiei vizibile şi represiunea sub toate formele sale, voinţa de a transforma lumea: acesta este chipul real al totalitarismului actual, modern, numit “democraţie liberală” căruia acum trebuie să i se spună pe nume-le adevărat: Sistem Totalitar de Piaţă. Omul, societatea, planeta întreagă, servesc acestei ideologii. Sistemul a realizat ceea ce nici o altă formă de totalitarism, anterior, nu a put face: dominarea întregii lumi de către o singură ideologie. Acum nici exilul nu mai este posibil. Pe măsură ce opresiunea acaparează toate sectoarele vieţii revolta ia forma unui război social. Manidestaţiile reapar, anunţând revoluţia care va veni.

Distrugerea societăţii totalitare de piaţă nu este o opţiune, ci este o necesitate într-o lume care se ştie condamnată. Deoarece puterea este pretutindeni, ea trebuie combătută oriunde şi oricând. Reinventarea limbajului, revoluţionarea permanentă a vieţii cotidiene, nesupunerea şi rezistenţa reprezintă elementele cheie ale revoltei împotriva ordinii stabilite. Dar pentru ca din această revoltă să ia naştere o revoluţie trebuie ca subiectivităţile să se unească într-un front comun. Trebuie să lucrăm la unificarea tuturor forţelor revoluţionare. Asta nu se poate face decât pornind de la conştientizarea eşecurilor noastre trecute. Nici formalismul steril, nici birocraţia totalitară nu poate reprezenta soluţii la insatisfacţia noastră. Este necesar să inventăm noi forme de organizare şi de luptă. Autogestiunea angajaţilor şi democraţia directă la nivelul comunităţii constituie bazele acestei noi forme de organizare, care trebuie să fie antiierarhică, atât în formă cât şi în conţinut. Puterea nu trebuie cucerită ci trebuie distrusă!

Lumea dinspre azi spre mâine [3]

continuare din Lumea dinspre azi spre mâine [2]

Există totuşi indivizi care scapă controlului conştiinţelor, dar aceştia sunt sub supraveghere. Orice formă de răzvrătire sau rezistenţă este definită automat ca activitate deviantă, antistatală sau teroristă. Libertatea nu există decât ca principiu sau pentru cei care apără interesele societăţii de piaţă. Opoziţia reală contra regimului dominant este complet clandestină şi, de cele mai multe ori, individuală. In lupta cu această opoziţie, represiunea este regula de bază a dominanţilor, iar tăcerea majorităţii sclavilor împotriva acestor opozanţi este rezultatul campaniilor politice şi de media care neagă existenţa conflictelor din societatea reală, le dă altă motivaţie, ori direcţie, când acestea nu pot fi ascunse.

Nietzche spunea atât de bine cândva: “Ceea ce făceam odinioară din dragoste pentru Dumnezeu, facem acum din iubire pentru bani, adică din iubire pentru ceea ce ne dă sentimentul celei mai înalte puteri şi a unei conştiinţe curate.” Tot aşa ca oprimaţii din istorie, sclavul modern are nevoie de mistică şi de un Zeu al său pentru a anestezia răul care-l invadează şi suferinţa ce-l striveşte. Dar, acest Zeu căruia şi-a vândut sufletul nu mai este nimic, este doar neant. Este o bucată de hârtie, un număr care are sens numai pentru că lumea a decis să-i dea unul. Pentru acest nou Zeu el studiază, munceşte, se luptă, se vinde... Pentru acest nou Zeu el abandonează orice alte valori şi este gata să facă orice! El crede că având mulţi bani se va elibera de toatre constrângerile ce le resimte, ce îi închid drumuri. Este gândirea în care se crede că posesia merge mână în mână cu libertatea. Eliberarea vine dintr-o asceză, din stăpânirea de sine, din dorinţa şi voinţa de a acţiona. Insa pentru toate acestea este nevoie de hotărârea de a nu mai servi, de a nu mai fi supus. Trebuie să se lupte cu obişnuinţa pe care, se pare, nici nu îndrăzneşte să o discute.

Sclavul modern este convins că nu există o alternativă la această organizare a lumii. El se resemnează şi duce o astfel de viaţă pentru că nu crede că poate exista o alta pentru el. Forţa prezentei puteri, dominante, în aceasta constă: în întreţinerea iluziei că acest sistem, ce a colonizat întreaga planetă, este sistemul în care se sfârşeşte istoria. Clasa conducătoare dominantă a făcut să se creadă că, pentru individ, a se adapta la ideologia puterii este echivalent cu a se adapta lumii aşa cum este şi a fost dintotdeauna. A visa la o alt fel de lume a devenit o crimă condamnată unanim de toate puterile, dar condamnată şi de media.

În realitate criminalul este de fapt cel ce contribuie, conştient sau nu, la demenţa structurii sociale dominante. Nu este o mai mare nebunie decât cea a sistemului actual.

Dacă ne-am aminti că încă din începuturile istoriei omul nu s-a vrut împăcat cu condiţia servilă de rob, de făcător de voie şi plac de om, totul ar fi altfel. “Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai aşezat nu vom cădea la pământ!" [1]

În faţa dezolantei lumi reale, sistemul trebuie să colonizeze în totalitate conştiinţa sclavilor. Aşa se face că, în sistemul dominant actual, represiunea este precedată de şantaj, care, încă din copilărie îşi îndeplineşte misiunea de formare a sclavilor. Tot ceea ce trebuie este ca ei să îşi uite condiţia servilă, închisoarea şi viaţa mizerabilă. E de ajuns să fie privită această mulţime hipnotizată conectată la ecranele ce îi însoţesc, pas cu pas, în toată viaţa cotidiană. Ei îşi deturnează insatisfacţia permanentă prin reflexul manupulat de a visa la o viaţă luxoasă, la câştiguri de bani fabuloase, la glorie şi la aventură. Însă visele lor sunt la fel de la-mentabile ca şi viaţa lor de mizerie. Peste tot există imagini, pentru orice şi pentru oricine. Sunt imagini care poartă în ele mesajul ideologic al sistemului şi servesc ca instrument de propagandă şi unificare, de fapt omogenizare a conştiinţelor. Ele se înmulţesc pe măsură ce omul este posedat de lumea şi de viaţa sa.

Prima ţintă a acestor imagini este copilul căci libertatea trebuie sufocată încă din leagăn. Acesta trebuie să devină un idiot, să i se înăbuşe orice formă de reflexie şi de critică, dar şi să fie soldat perfect al armatei de înăbuşire a altora, începând chiar cu proprii părinţi. Toate acestea se fac, desigur, cu complicitatea deconcertantă a propriilor părinţi care nu pot opune vreo rezistenţă forţei cumulate de lovire a tuturor mijloacelor moderne de comunicare. Sub imboldul ideii devenite false acum, aceea că jocul dezvoltă aptitudinile, cumpără chiar ei înşişi toate mărfurile necesare arervirii propriilor copii. Astfel ei abdică din rolul de educatori ai propriilor copii, livrându-i pe aceştia sistemului de abrutizare şi mediocritate.

Sunt fabricate imagini pentru toate vârstele şi pentru toate categoriile sociale. Iar sclavii moderni confundă aceste imagini cu cultura, chiar şi cu arta. Dar pe primul plan rămâm mărfurile şi, pentru a epuiza stocurile de marfă se face apel la instincte, chiar şi la cele mai josnice. Femeia este cea care, odată în plus, plăteşte cel mai scump preţ, fiind de două ori sclavă în această societate de consum. Ea este redusă la condiţia de simplu obiecte de consum, de piesă de schimb.

Imaginea este întotdeauna forma de comunicare cea mai simplă şi cea mai eficace... Cu ajutorul ei se construiesc modele, se abrutizează şi se mint masele, li se creează frustrări. Ideologia de piaţă se difuzează prin intermediul imaginilor, căci se urmăreşte mereu aceeaşi idee: să se vândă. Şi se face totul pentru a vinde modele de viaţă sau de produse, comportamente sau mărfuri... nu are importanţă ce, important este să se vândă.

Spectacolele sunt făcute pentru ca oamenii sărmani să se distreze. Să se distreze doar, nicicum să aibă trăiri care să le trezească conştiinţele. Pe primul plan sunt spectacolele de divertisment – arhiprezente la TV – specatacole la care indivizii, sărmani, se distrează, dar acest divertisment serveşte doar pentru a distrage atenţia de la adevăratul rău care îl striveşte. Aceşti sclavi şi-au lăsat viaţa pe mâna altora pentru a face ceea ce vor cu ea şi se prefac chiar că sunt mândri de acest lucru. Încearcă în van să-şi arate satisfacţia, căci nu pot păcăli pe nimeni. Nu reuşesc, la nivelul conştiinţei, să se păcălească nici chiar pe ei înşişi când îşi privesc reflexia de gheaţă în oglindă. Astfel ei îşi pierd timpul privind la acei imbecili care încearcă să-i facă să râdă, să cânte, să viseze sau să plângă.

Prin canalele de sport individul este dresat să simtă succesul şi eşecul, forţele şi victoriile pe care nu le-au manifestat niciodată pe viu, în viaţa de zi cu zi. Ei trăiesc prin procură, prin împrumut, o a doua viaţă, de mâna a doua, în faţa televizorului. Odinioară împăraţii Romei antice cumpărau bunăvoinţa poporului cu pâine şi cu circ. Acum tăcerea noilor sclavi este cumpărată cu divertisment şi consum de nimic, de vid.

---

[1] Daniel, 3:17, 3:18

continuare în Lumea dinspre azi spre mâine [4]

 

Lumea dinspre azi spre mâine [2]

continuare din Lumea dinspre azi spre mâine [1] -

De mai mult timp oamenii au fost convinşi că ei trebuie să domine creaţia şi că toate celelalte, animale sau plante, au fost create pentru a-i furniza hrana, haine, chiar dacă pentru acestea ar fi martirizate sau exterminate. Cînd acestea nu au mai fost suficiente pentru iluzia falsei abundenţe alimentare, atunci generealizare acesteia s-a făcut prin combinatele concentraţionale şi exterminarea masivă, barbară, a speciilor care servesc drept hrană, dirijată, pentru sclavi. În aceste combinate se găseşte chiar esenţa modului de producţie dominant, a faptului că viaţa şi umanitatea nu rezistă, ca valori, în faţa dorinţei de profit a câtorva.

Un alt aspect al jafului social este dat de exploatarea resurselor planetei, producţia supra-abundentă de energie şi de mărfuri, de gunoaie şi alte deşeuri ale consumului ostentativ, fapte care afectează grav şansele de supravieţuire ale Pământului cu toate speciile ce îl mai populează. Cu toate această problemă ştiută, pentru a fi lăsată total liberă desfăşurarea capitalismului sălbatic, creşterea nu se poate să fie vreodată oprită. Este necesar să se producă, să se producă şi chiar să se reproducă. Apoi, pentru imagine, aceeaşi mari poluatori se prezintă drept potenţiali mari salvatori ai planetei. Imbecili ai show-business-ului, cu mari subvenţii de la firmele multinaţionale, încearcă să convingă de faptul că o mică schimbare a obiceiurilor de viaţă ale individului va fi suficientă pentru salvarea de la dezastru a planetei. Dar, în timp ce culpabilizarea consumatorului este în toi, ei continuă să polueze fără încetare mediul înconjurător dar, şi mai grav, spiritul. Iar aceste infime şi infirme teze pseudo-ecologiste sunt reluate, în cor, de mulţi politicieni veroşi, ca orice slogan publicitar, însă totdeauna se feresc de a propune o schimbare radicală a sistemelor de producţie. Mai întotdeauna ideea este de a se schimba câte ceva, detalii doar, pentru ca totul să rămână neschimbat, la fel ca mai înainte.

Pentru a se intra însă în acea horă a consumului frenetic, individul are nevoie de bani, iar pentru a avea bani trebuie să se muncească. Tocmai aici se ajunge la punctul culminant, căci acum intervine propria sclavizare, propria vindere. Sistemul acesta dominant a făcut din muncă principala sa valoare pentru ca indivizii, respectând această valoare înnobilantă, să muncească tot mereu mai mult pentru a-şi plăti, pe credite, necesităţile vieţii acestea mizerabile. Ei se epuizează muncind, pierd cea mai mare parte a forţei lor vitale şi se mai şi supun celor mai rele umilinţe, risipindu-şi întreaga viaţă într-o activitate obositoare şi plicticoasă, pentru profitul altor câţiva. În această direcţie, a muncii, a fost inventat şomajul, modern şi el, cu scopul de a înfricoşa sau pentru a-l face pe individ să mulţumească fără încetare puterii pentru că a fost generoasă cu el.

Ce ar fi omul fără această tortură care este munca în forma ei modernă, fără activităţile alienante care sunt prezentate ca o eliberare? Sub presiunea permanentă a cronometrului, a ceasului, fiecare gest al muncitorului sclavizat este calculat în scopul creşterii productivităţii. Teoretizarea muncii prin organizarea ştiinţifică a muncii constituie esenţa însăşi a deposedării celor ce muncesc de o parte din bucuria, din fructul muncii lor, iar pe de altă parte de timpul ce îl petrec cu producerea în mod automatic a mărfurilor dar şi a serviciilor. Rolul angajaţilor se confundă cu al maşinilor din fabrici, cu cel al calculatoarelor din birouri.

Sub lozinca “timpul nu se mai întoarce”, fiecărui angajat îi este atribuită o sarcină repetitivă, intelectuală sau fizică. Asta este traducerea specializării individului în domeniul său de producţie, specializare care acum se regăseşte la nivelul planetei, în cadrul “diviziunii internaţionale a muncii”. Şi, prin această diviziune, se concepe în Occident, se produce în Orient (Asia) şi se moare în Africa.

Omul, în ansamblul propriei personalităţi, se autocondiţionează comportamentului productiv prin organizarea muncii, dar şi în afara locului de muncă el rămâne cu acelaşi comportament, adică are acelaşi cap, aceeaşi piele. Sclavul modern ar fi putut să se mulţumească a fi servil doar la locul de muncă dar, pe măsură ce sistemul de producţie colonizează toate sectoarele vieţii, individul dominat îşi pierde timpul liber în distracţii, evenimente şi vacanţe organizate, de multe ori subvenţionate de către clasa dominantă. Mai mult decât atât, nici un moment al cotidianului său nu scapă dominării sistemului; fiecare clipă a vieţii sale este invadată, pentru a fi un sclav cu tot timpul plin de ceea ce se vrea, nu de ceea ce vrea.

De la Plutarh se ştie şi se spune că medicina te face să mori lent. Degradarea generalizată a mediului, a aerului respirat, a apei băute, a hranei consumate, a stress-ului condiţiilor de muncă şi întregul ansamblu al vieţii sociale sunt la originea noilor boli ale individului modern, ale sclavului. Este însă bolnav de condiţia sa servilă şi nici o ştiinţă medicală nu va putea vreodată remedia acest rău manifestat prin boli. Doar eliberarea, şi nu una parţială, ci completă, de condiţia în care se găseşte prins îi va putea permite să se elibereze de suferinţe. Medicina modernistă nu cunoaşte decât un singur remediu în faţa durerilor de care suferă individul, iar aceasta este mutilarea, prin intervenţii chirurgicale, antibiotice sau chimioterapii. Se atacă, se tratează doar efectele, doar consecinţele răului, fără a se căuta vreodată cauza. Pentru înlăturarea cauzelor nu există motiv şi acest lucru este de înţeles din motiv ce este explicat: O cercetare a cauzelor ar duce inevitabil la o condamnare fără drept de apel a organizării sociale în ansamblul ei. Tot aşa cum a transformat toate detaliile lumii în marfă, sistemul actual, dominant, a făcut din corpul uman tot o marfă, un obiect de studiu, un obiect experimental, pentru noii ucenicii vrăjitori ai medicinei de piaţă şi biologiei moleculare, ajungându-se, în momentul de faţă la momentul în care stăpânii actuali ai lumii sunt pregătiţi pentru brevetarea vieţii umane, nu doar a viului. Descifrarea compltă a ADN-ului genomului uman a fost punctul de plecare pentru noua strategie pusă în practică de puterea din umbră. Această descifrare nu are drept scop decât amplificarea considerabilă a formelor de control şi dominare. Acum chiar şi corpul uman a scăpat de sub controlul omului.

O idee veche e acum la modă “Prin supunere se dezvoltă reflexele de servitute”. Individului modern îi scapă ceea ce este cel mai bun din viaţă, dar el continuă ceea ce a deprins; supunerea a devenit cea de-a doua natură. El se supune fără a şti de ce o face, doar pentru faptul că trebuie să se supună. Supunere, Producţie, Cosum, acesta este tripticul ce domină viaţa. În funcţie de vârstă el se supune părinţilor, profesorilor, preoţilor, şefilor, patronilor, comercianţilor, politicienilor. Nesupunerea îl înspăimântă căci nesupunerea înseamnă risc, aventură, schimbare, renunţare. Aşa cum un copil intră în panică atunci când se pierde de părinţi, tot aşa individul modern, sclavizat, se simte pierdut fără puterea ce l-a (re)creat. Pentru a nu se simţi astfel, continuă să se supună. Frica este cea care face din omul liber un sclav şi tot ea îl menţine în această condiţie. Înclinarea în faţa stăpânilor lumii, acceptarea acestei vieţi plină de umilinţe şi de mizerie, este doar efectul fricii.

Şi totuşi indivizii sclavizaţi dispun de o forţă numerică în faţa acestei minorităţi care conduce, care guvernează. Însă forţa acestora nu vine de la armata sau poliţia care-i serveşte, ci de la consimţământul individului, al fiecăruia dintre noi. Laşitatea de a înfrunta legitim forţele de ordine ale oprimatorilor este justificată prin discursuri pline de umanism moralizator. Refuzul violenţei revoluţionare este bine ancorat în spiritele celor ce se opun sistemului în numele unor valori pe care tocmai acest sistem l-a inoculat. Însă puterea nu ezită niciodată în a utiliza violenţa atunci când se pune problema de aşi apăra şi conserva supremaţia. Oricum, nimic nu este nou sub soare, căci, sub un guvern care arestează şi închide pe nedrept, locul omului cinsit este, de asemenea, tot la închisoare!

continuare în Lumea dinspre azi spre mâine [3] ->