Iubiri pervertite

Când Dumnezeu a creat Pământul şi a creat animalele şi când l-a creat pe om, a lăsat să se umple Pământul numai de armonie, căci hrana pentru orice vieţuitor era rodul Pământului. Şi mai puteau fi toate altele ce nu aduceau atingere vieţii nicicui.

Dar cineva, cu totul altcineva decât Cel ce a Creat, şi-a băgat coada, a stricat rânduielile. Aşa au apărut primii vânduţi, vânătorii. Ei au fost şi cei care i-au ademenit pe ceilalţi. Simţind gustul bun, ei, la rândul lor au ademenit pe alţii. Apoi n-a mai fost nevoie de a ademeni, căci dorinţa de sânge s-a întipărit în structura informaţională a omului şi copilul, a primit de la mamă, încă din fragedă pruncie exact acele bunătăţi ce erau stricătoarele de rânduieli. Din rânduielile stricate de om, pe Pământ au apărut, cine ştie de unde şi animalele care tot sânge voiau să simtă.

Dumnezeu a curăţat o dată lumea de răutate şi a dat potopul. Dar oamenii, chiar şi după curăţare au început să facă la fel. Şi n-a mai putut Dumnezeu să-i ţină în ascultare.

De pe atunci oamenii au început să împrumute apucăturile fiarelor: tăcerea, şiretenia, ambiguitatea, frica.

În tăcere omul s-a apucat să plăsmuiască în gând planuri şi scenarii prin care să anihileze pe alţii. Slăbindu-şi credinţa într-atât cât să nu mai aibă în suflet iubire, pe nimeni, nici chiar pe el nu s-a mai iubit. Ca să nu-şi recunoască slăbiciunea a inventat neamul. Şi aşa a conceput că ţinând mereu de încrengătura neamului, are iubire de neam. Pentru neam putea să şi ucidă, căci avea doar scopul de a apăra neamul. Inventase iubirea care-l făcea să uite de iubirea pentru el.

Apoi a inventat familia pe care a investit-o cu autoritate. Aici a putut să găsească mai multe scăpări. Familia a fost decretată sacră, de parcă Dumnezeu nu lăsase împreunarea în fapte şi gânduri a bărbatului şi femeii ca fiind încărcată de sacralitate. Familia ca şi concept trebuia apărată, pentru existenţa familiei instituţionale nu era de prisos nici un gest. Iubirea de familie, izvorând din sacralitatea decretată, era supremă, în numele ei orice se putea face, important era ca familia să dăinuiască. Şi dacă faptele ce trebuiau făcute erau împotriva celor din familie, nu păta numele celui care o făcea, iubirea de familie scuza orice. Şi iarăşi a uitat omul de iubirea pentru el, ca om...

În familie a inventat o altă formă de iubire, pervertind şi adunând în această iubire şi alt element de sacralitate, împreunarea în fapt. Această iubire, pentru mulţi, a avut forma cea mai gravă, de posesie. Ideea era iubesc, trebuie să fie al meu... Împreunarea, în forma sacră, divină, definea conceptul de unul lângă altul, cu derivatul, în fapt unul cu altul. Alăturare şi împreunare. De aici s-a trecut, sub sceptrul noii iubiri, inventate, la ucigaşul “al meu/a mea”. Nimic nu scuza un gest al celuilalt, căci al sau fiind, nu-i putea ieşi din concepţii. Pentru păstrarea acestui slogan de posesivitate, omul şi-a permis orice, în afara sau în interiorul familiei. Chiar a ucis! Era însă scuzabil pentru că o făcea în numele unei mari iubiri. Conta oare faptul că uitase de iubire, dar şi de iubirea pentru sine?

Ca să arate că aici totul este mai presus de toate a inventat iubirea pentru copii. Era ea naturală, firească, dar fiind acum doar pentru proprii copii, a fost urcată la rang de sfinţenie şi avea sensul de a arăta lumii că singurul motiv existenţial, robotic, era dat de această iubire neţărmurită. A dorit, firesc, copiilor lui să le fie bine, dar uneori a uitat că dintr-o tulpină putredă nu poate creşte o ramură sănătoasă. A uitat ca pentru a le fi bine lor, lui trebuie să-i fie bine! Copii de bani gata sunt rodul acestei iubiri, oarbe, copii cărora orice le era permis, orice vroiau ei era lege pentru părinţi.

Iubirea pentru copii a desfiinţat uneori cealaltă iubire, pentru cel de lângă, chiar şi pe cea de familie, mai ales când acestea au avut formele normalului. L-a scuzat pe om pentru încălcarea vechilor concepte, însă sfinţenia ei îl apără de toate efectele, inclusiv de faptul că uita ce este iubirea.

Copii astfel iubiţi, în unele cazuri, au trăit drama de a fi modelaţi prin orice formă posibilă. De cele mai multe ori, împotriva voinţei şi personalităţii, se acţiona coercitiv. Bătaia e ruptă din rai era explicaţia faptului că ea izvora din iubire, nicidecum din posesivitate. Când alţii acţionau însă coercitiv asupra propriilor copii, explicaţia nu mai avea sens, pentru că nu era efectul unei iubiri. Şi aşa, iubind părinteşte, omul s-a uitat iarăşi pe sine şi a uitat iubirea...

Copiilor le-a indus apoi iubirea de părinţi, care erau singurii în măsură să le dăruiască iubire, şi care, pentru a putea dărui această iubire, trebuiau protejaţi împotriva tuturor, chiar împotriva propriei persoane. S-a justificat, totul printr-o poruncă: „respectă-ţi părinţii”... dar interpretată nu ca atare, ci ca formă absolută. Multe vieţi s-au prăpădit pe drumul acestei iubiri ce n-a lăsat loc de altceva, ce ar fi fost mult superior. Multe drumuri ale destinului s-au întortocheat tocmai datorită privirii aruncate peste umar ca nu cumva părinţii să vadă că nu mai sunt prim-planul iubirii. Şi aşa s-a mai mai rupt, încă odată, legătura omului cu divinitatea, cu iubirea...

Iubirea pentru copii proprii l-a denaturat pe om extrem de mult. Chiar neamul şi familiile, concepte pentru care s-au denaturat idei sacre, au fost lovite de uitarea iubirii dintre fraţi, dintre cei ce formau neamul şi familiile. Toate acestea au putut fi lovite, atacate, tocmai pentru că aveau fundamentul artificial, plin de goluri ce permiteau spargerea.

De ce să mai fie iubiţi alţi copii? Doar ceea ce erau ai lui şi ai ei erau importanţi. Iar dacă el şi ea proveneau din alţi ei important pentru fiecare erau copii noştri şi ai mei, de fiecare parte. Şi de aici totul era erodat dintr-un început. Cele trei categorii de copii nu mai creşteau în nici un fel de armonie, nici între ei, nici în întreg. Totul era caduc, totul era sortit pieirii, totul era rampa de lansare a urii între oameni şi fraţi. Ori de unde venea ideea diferenţierii, greu se lasă anihilată. Omul vedea cu ochii lui dărâmarea castelului de nisip creat cu propria-i tăcere gânditoare, ce denatura principiile creaţiei divine. Atunci mai apuca să regrete. Însă regreta găsindu-şi scuze în iubirile pe care le crease.

Pentru a-şi satisface vanitatea şi dorinta de opulenţă, omul şi-a început creaţia proprie de a avea ceea ce nu era al său şi nu avea cum să fie al său, pentru că era al altuia, era ceea ce strânsese, agonisise, primise, altcineva. Omului însă îi trebuia totul, îi trebuia mai mult. Să fure nu-l îndemna gândul căci ştia porunca să nu furi. Să facă repede ceea ce altul făcuse, nu avea cum... Să ceară şi să i se dea era imposibil. Atunci a împrumutat de la vânătorii fără gândire –animalele – procedura. A se face că nu are nici o intenţie, că nu doreşte nimic, dar a sta pe aproape pentru a şti totul, de la pozitivităţile la negativităţile victimei. După cunoaşterea a tot ceea ce îi era necesar să ştie, aşteptarea momentului favorabil pentru declanşarea atacului, adică al şantajului sau al cererii de cedare necondiţionată. E modul în care se încearcă a se arăta că a nu râvni la ceea ce este al altuia este deviza de căpătâi şi că luatul a ceea ce este al altuia, contra unei recompense sau serviciu, uneori, a fost o dovadă de ajutor, de iubire în speţă. E modul, social, cel mai frumos disimulat al pierderii caracterului divin al umanismului, al iubirii.

Tot ca formă de manifestare a altui tip de iubire, omul a preluat de la necuvântătoare, ambiguitatea. Cazul tipic şi cel mai des întâlnit este jocul pisicii cu soarecele înainte de a-l vâna. La om ideea, trecută prin filtrul inteligenţei superioare – preluând sintagma din materialism – a fost dezvoltată pentru tot felul de situaţii. Cel mai des întâlnit caz este acela în care o persoană este privită şi caracterizată într-un fel într-o anumită situaţie şi într-un alt fel în altă situaţie. Un alt caz este acela în care unei persoane i se arată o anumită faţă până la momentul în care ajungându-se la un punct existenţial de maximă importanţă, faţa se schimbă, faptele devin altele. S-ar mai putea evidenţia, din multitudinea de asemenea ambiguităţi cazul când, interpus fiind între două persoane ce se află într-un oricare conflict, omul arată fiecăruia ideea de nevinovăţie, vinovat fiind celalalt. Justificarea, în oricare dintre cazuri este dată de iubirea pentru om: a nu-l supăra pe cel în cauză, a nu-i tăia aripile, a împăca spiritele. Omul vrea să considere că iubirea este motivul faptelor sale. Diferenţa între acestea şi Cristicul Adevărul trebuie mărturisit este însă o prăpastie pe care omul, cu acest sistem de evaluare a iubirii nu reuşeşte să o treacă. Malurile prăpastiei sunt însă alunecoase şi căderea oricum este iminentă.