Dimensiunea existenţei, timpul [2]

Măsurarea timpului

Ceasul este un instrument de măsurare a timpului. În mod normal, termenul ceas se referă la un dispozitiv ce indică ora exactă conform unui standard de timp, iar termenul cronometru pentru un dispozitiv ce măsoară durate de timp. Prin extensie, termenl ceas se utilizează şi pentru dispozitive ce recepţionează şi indică ora exactă transmisă de un dispozitiv aflat la distanţă.

După modul de funcţionare distingem:

·      ceasuri solare, care indică timpul solar adevărat:

o  cadranul solar;

o  gnomul.

·      clepsidre cu nisip sau cu apă;

·      lumânare gradată;

·      ceasuri mecanice:

o  ceas cu pendul (ce utilizează un pendul gravitaţional);

o  ceas cu pendul de torsiune;

o  ceas cu balansier (ce utilizează un pendul elastic);

·      ceas electromecanic;

·      ceas electronic, care în ciuda numelui, măsoară timpul pe baza unui fenomen mecanic, vibratia unui cristal de cuarţ;

·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.

Pentru a determina o perioadă exactă de timp se foloseşte cronometrul, (Cronos mitologia greacă), sau:

·      tahimetru scară de pe cadranul sau de pe luneta unui cronograf, cu ajutorul căreia se pot măsura vitezele

·      pulsometru folosit în medicină pentru măsurarea pulsului;

·      altimetru folosit de alpinişti pentru determinarea timpului şi alti-tudinii;

·      ceasuri prelucrate în calculatoare de buzunar, telefon mobil etc.

După utilizare şi formă ceasurile pot fi:

·      Ceasuri de perete (cu pendulă), sau ceasuri de turn (orologii);

·      Ceasuri de buzunar, sau ceasuri de mână;

·      Ceasuri deşteptătoare;

·      Ceasuri atomice (de o precizie mare);

·      Ceasuri pentru scufundători, pentru şah;

·      Ceasuri pentru piloţi;

·      Ceasuri astronomice;

·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.

·      În trecut au fost folosite ceasuri de meridian, clepsidre, ceasuri cu nisip, cu apă, sau ceasuri solare.

Cronologia invenţiilor

·      cca. 1280: Ceasul cu roţi in Anglia Mănăstiri şi Catedrale

·      1427: Diferite părţi componente şi arcul, Heinrich Arnold

·      1510: Ceasul de buzunar, Peter Henlein, (Nürnberger Ei)

·      1657: Ceas cu pendulă, Christian Huygens

·      1923: Ceas automatic, John Harwood

·      1927: Ceas cu curare, Warren Alwin Marrison

·      1949: Ceas atomic

·      1967: Ceas cu unde radio, Wolfgang Hilberg (Telefunken – Patent)

Organizarea timpului: Calendarul

Un calendar astronomic este un mod de divizare a timpului stabilit după fenomene astronomice ciclice, ca de exemplu fazele Lunii, mişcarea aparentă a Soareluisau o combinaţie a poziţiei celor două corpuri cereşti.

Calendar solar

Calendarul solar stabileşte durata unei zile, a celor patru anotimpuri, solstiţiile şi echinocţiile în raport cu traiectoria aparentă a Soarelui pe bolta cerească.

Exemple de calendare solare:

§      Calendarul dacic;

§      Calendarul egiptean;

§      Calendarul coptic;

§      Calendarul zoroastric;

§      Calendarul maya;

§      Calendarul aztec (Tenochtitlán);

§      Calendarul iulian;

§      Calendarul gregorian;

§      Calendarulul francez instaurat în timpul Revoluţiei Franceze (24 august 1795).

Calendar selenar

Calendarele selenare (sau lunare) iau ca reper mişcarea Lunii în jurul Pământului.

Exemple de calendare lunare:

§      Calendarul sovietic;

§      Calendarul ebraic;

§      Calendarul tailandez;

§      Calendarul chinez.

§      Calendarul tailandez;

Mai mult sau mai puţin importante în timpurile actuale, toate aceste calendare au marcat cultura şi civilizaţia umană. Având aspect social pregnant, calendarele utilizate în spaţiul creştin este o dovadă de organizare modernă a timpului. Până la urmă toate calendarele au urmărit asta, dar bazându-se pe concepţiile culturale ale respectivei civilizaţii, nu au ajuns să fie adoptate la modul general. Dar până la urmă... Istoria e scrisă de învingători.

Cu o importanţă mare, chiar enormă, pentru ceea ce a însemnat bagajul de cunoştinţe ştiinţifice al acestor civilizaţii dispărute şi pe care creştinismul le-a mai şi dosit prin Biblioteca Vaticanului, păstrându-le secretul cu străşnicie, nu trebuiesc tratate la modul de subiecte de informaţie, motiv pentru care aici nu se va face referire la ele. Însă, tocmai luând în considerare informaţiile extraordinare ce le aduc acestea, tratarea şi discutarea lor a meritat subcapitole separate.

Calendarul iulian

Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr., (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondenţa cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferenţă în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conştient de imperfecţiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma calendarului gregorian, care făcea reglarea funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte). Uneori, pentru a evita confuziile dintre cele două moduri de datare, se foloseşte denumirea de Stil Vechi prin comparaţie cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.

De la calendarul roman la cel iulian

Anul obişnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile. Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie şi martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor 5 zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 378 de zile.

Conform scriitorilor romani Censorinus şi Macrobius ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de 4 ani, ducând la o deviere de 1 zi pe an pentru orice solstiţiu sau echinox. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. Atât cât poate fi determinat cu siguranţă din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată şi arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi.

Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, aşa cum s-a întâmplat după al doilea război punic şi în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical. Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetăţenii romani obişnuiţi nu cunoşteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de oraşe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiţi ani ai dezordinii. Problema a devenit mai mare pe vremea lui Iuliu Cezar, (63 î.Hr. – 46 î.Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î.Hr.

Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. Înainte de a fi aplicată reforma, zile care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie şi decembrie 46 î.Hr., sub forma a două luni suplimentare faţa de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie. Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulaţi, a fost numit ultimul an al dezordinii. Primul an în care a funcţionat reforma a fost 46 î.Hr..

Eroarea anilor bisecţi

În ciuda faptului că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, cei chemaţi să pună în practică reforma se pare că au înţeles greşit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, nu la patru, cum era normal. Cezar Augustus a remediat această discrepanţă după 36 de ani de la prima greşeală. El a hotărât să sară câteva zile pentru a corecta eroarea.

Alternanţa istorică a anilor bisecţi în această perioadă nu ne-a fost transmisă de nici o sursă antică, deşi existenţa anilor bisecţi la fiecare trei ani este confirmată de o inscripţie care datează din anul 8 sau 9 A.D. Învăţatul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma lui Augustus a avut loc în anul 8 A.D., şi a stabilit că şirul de ani bisecţi a fost 42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12-9î.Hr, 8, 12A.D., etc. Această propunere este cea mai răspândită soluţie acceptată. Uneori se sugerează că anul 45 î.Hr a fost un an bisect.

S-au propus şi alte soluţii. Kepler a propus ca şirul corect al anilor bisecţi să fie 43-40-37-34-31-28-25-22-19-16-13-10î.Hr., 8-12 A.D. etc. În 1883, învăţatul Matzat a propus şirul 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11î.Hr., 4-8-12 A.D., etc., bazându-se pe un pasaj din Dio Cassius, care menţiona o zi din anul 41î.Hr. ca fiind contrară regulii (lui Cezar). În 1960, Radke a presupus că reforma a fost instituită de fapt când Augustus a devenit Pontifex Maximus în 12î.Hr., sugerând secvenţa 45-42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12î.Hr., 4-8-12 A.D., etc.

În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care conţinea efemeride (tabel al poziţiilor pe cer ale soarelui, lunii şi planetelor), datat în anul 24 î.Hr. atât în calendarul egiptean cât şi în cel roman. Din acest papirus se poate deduce că cea mai probabilă succesiune a anilor bisecţi este 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11-8 î.Hr., 4-8-12 A.D. etc., foarte aproape de şirul sugerat de Matzat. Aceasta ne arată ca şirul standard cu an bisecţi la fiecare patru ani începe în anul 4 al erei noastre, la 20 de ani de la reforma lui Augustus. Acest şir face ca anul roman să coincidă cu anul iulian în perioada 32-26 î.Hr. Aceasta sugerează că unul dintre scopurile reformei lui Augustus a fost aceea de a asigura ca datele cheie ale carierei sale să rămână neschimbate, (precum aceea a căderii Alexandriei de pe 1 august 30 î.Hr. care a rămas neschimbată de reformă).

Datele romana inainte de anul 32 î.Hr. erau în mod tipic cu o zi sau două în urma aceleiaşi date din calendarul iulian. Astfel, data de 1 ianuarie din calendarul roman când s-a aplicat reforma iuliană, cade de fapt pe 31 decembrie 46 î.Hr. a calendarului iulian.

Dimensiunea existenţei, timpul [1]

Timpul... a patra dimensiune, definitorie pentru existenţă, a fost unul dintre cele mai puţin studiate obiecte de cercetare ştiinţifică, dacă îl asimilăm tuturot obiectelor existente fizic.

În 1995, cercetătorii americani şi britanici care au condus investigaţii în Antarctica au făcut o descoperire, ce s-a dovedit senzaţională. Fizicianul american Marian McLein le-a spus cercetătorilor că în apropierea Polului Sud a observat, pe 27.01.1995, un vârtej de ceaţă gri, pe care l-au luat drept un simplu vortex de furtună polară. Însă vartejul nu şi-a schimbat forma şi nici nu s-a deplasat în timp. Aşa că, decizând să cerceteze fenomenul, au lansat un balon meteorologic dotat cu echipamente de măsurat viteza vântului, temperatura şi umiditatea. Balonul s-a ridicat imediat şi a dispărut brusc în ceaţă. După un timp cercetătorii au adus balonul la sol, cu ajutorul frânghiei legate dinainte de acesta. Surprinderea a venit din măsurătorile citite pe aparate: cronometrul balonului arăta data 27.01.1965, adică 30 de ani în urmă.

Experimentul a fost repetat de câteva ori, după ce s-au asigurat că echipamentul balonului era în bună stare de funcţionare. Dar de fiecare dată ceasul arăta data cu 30 de ani în trecut. Fenomenul a fost numit "poarta temporală" şi a fost raportat la Casa Alba.

Astăzi s-a demarat o investigare a acestui fenomen straniu. Se presupune că acel vârtej de deasupra Polului Sud este un sui-generis tunel al timpului ce permite trecerea în alte dimensiuni temporale. Nu doar atât,  s-au demarat programe de trimitere a oamenilor în timp. CIA şi FBI se luptă pentru a controla proiectele care vor schimba cursul istoriei. Nu există incă nici o recunoaştere oficială a autoritătilor federale americane, însă cu această mare tăcere omenirea s-a obişnuit deja. De obicei tăcerea lor este dată de adevăr; reacţia vine rapid dacă neadevăruri se vor a fi propagate.

Faimosul om de ştiinţă rus, Nikolai Kozbrev, a condus un experiment pentru a demonstra posibilitatea călătoriei în timp. El a afirmat chiar că "timpul poate să producă energie". Un fizician american a ajuns la concluzia că timpul a existat înainte de a exista lumea, aşa cum o cunoaştem noi. 

Ghenadi Belimov, cercetător rus al fenomenelor inexplicabile, filozof şi autor a numeroase cărţi, a publicat un articol cu titlul "Maşina timpului, viteza întâia" în magazinul "Pe culmea imposibilului". El a descris experimente unice realizate de un grup de entuziaşti condus de Vadim Cernobrov, omul care a început construirea de maşini ale timpului încă din 1987. Astăzi acest grup de entuziaşti pot să grăbească sau să încetinească curgerea timpului folosind aceste dispozitive. 

În august 2001, într-o pădure izolată din regiunea rusă Volgograd a fost construit un nou model de maşină a timpului menită să fie folosită de om. Deşi folosea doar acumulatoare de autoturism şi functiona la o capacitate redusă, maşina a reuşit să modifice timpul cu 3%; măsurătorile fiind realizate cu oscilatoare cu cristale simetrice. La început, cercetătorii petreceau 5, 10 şi apoi 20 de minute în maşina timpului. Timpul maxim a fost de o jumătate de oră. Cernobrov spune că oamenii se simţeau ca şi când intrau într-o nouă lume; ei simţeau viaţa de aici dar şi pe cea de "acolo" în acelaşi timp ca şi când se deschisese o uşă misterioasă. "Nu pot să explic aceste senzaţii neobişnuite pe care le-am simţit în astfel de momente", spune Cernobrov. 

Evident, nici televiziunile şi nici radioul nu au făcut publice aceste experimente. Totuşi, înca de pe vremea lui Stalin se desfăşurau experimente cu timpul, în cadrul Institutului de cercetări a lumilor paralele.

Rezultatele experimentelor conduse atunci de academicienii Kurceatov şi Ioffe se pot găsi astăzi în arhive. În 1952, şeful poliţiei secrete ruse, Beria, dă o primă lovitură cercetărilor, declanşând o anchetă împotriva cercetătorilor care participau la experimente care a avut ca rezultat executarea a 18 profesori şi trimiterea în lagăre a altor 59 de cercetători. Institutul şi-a reluat activitatea mai târziu, sub Hrusciov. O altă lovitură, tragică, a avut loc în 1961 când un întreg stand de experimentare a dispărut cu tot cu cei 8 cercetători care activau în clădire. Clădirile apropiate de acesta au fost distruse, devenind ruine. Partidul Comunist a decis suspendarea cercetărilor până la noi ordine. 

Programul a fost reactivat în 1987, însă pe 30.08.1989 a fost lovit de o altă tragedie: o extrem de puternică explozie a distrus stabilimentul Institutului din insulele Anjou. Explozia a distrus modulul experimental de 780 de tone, dar şi întreg arhipelagul de insule pe o suprafaţă de 2 km pătraţi. Se spune că modulul experimental în care se aflau, în acel moment, 3 cercetători s-ar fi ciocnit cu un asteroid în lumea paralelă. Ultima însemnare din jurnalul experimentului, aflat în arhiva institutului, spune: "Suntem pe moarte dar continuăm experimentul. Aici este foarte întuneric; vedem cum obiectele devin duble, mâinile şi picioarele noastre sunt transparente, ne vedem venele şi oasele prin piele. Rezerva de oxigen ajunge pentru 43 de ore dar sistemul de menţinere a vieţii este puternic distrus. Transmiteti cele mai bune urări familiilor şi prietenilor noştri!". 

Definiţia timpului în fizică

Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al filozofiei, artei, poeziei şi ştiinţei. Există multe divergenţe în legătură cu însemnătatea lui, din acest motiv este dificil de oferit o definiţie a timpului care să nu ducă la controvese. Multe domenii folosesc o definiţie operativă în care unităţile timpului sunt definite. Academicienii au o opinie diferită în ceea ce priveşte posibilitatea timpului de a fi măsurat sau încadrat într-un sistem de măsurare.

Dicţionarul Oxford defineşte timpul ca fiind "procesul indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate". O altă definiţie de dicţionar standard este "Un continuum non-spaţial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă".

Măsurarea timpului a ocupat de asemenea savanţi şi tehnicieni, şi a fost o primă motivaţie in astronomie. Timpul este de asemenea o problemă de o mare importanţă socială, având valoare economică ("time is money/timpul înseamnă bani"), precum şi o valoare personală datorită timpului limitat din fiecare zi şi din vieţile noastre. Unităţile timpului au fost făcute prin acord pentru a cuantifica durata evenimentelor şi intervalele dintre ele. Evenimentele care se produc regulat şi obiectele cu mişcare aparent periodică au servit dintotdeauna ca standard pentru unităţile timpului. Exemple sunt aparenta mişcare a soarelui pe cer şi fazele lunii.

Timpul este una dintre puţinele mărimi fizice fundamentale (şapte în Sistemul Internaţional), care conform cunoştinţelor actuale nu se pot defini prin intermediul altor mărimi, la fel ca, de exemplu, lungimea şi masa.

Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza unei mişcări uniforme (de exemplu, deplasarea luminii între două oglinzi paralele, rotirea Pământului) sau a unui fenomen repetitiv (oscilaţia unui pendul gravitaţional, a unui pendul elastic a unui circuit LC etc). Prin această metodă se poate defini doar timpul pentru punctul din spaţiu în care este plasat instrumentul de măsură, ceasul. Pentru alte puncte din spaţiu, este necesar să se stabilească noţiunea de simultaneitate la distanţă — un criteriu după care să se poată declara dacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spatiu sunt simultane sau nu.

În mecanica clasică, se considera „de la sine înţeles” că simultaneitatea a două evenimente este o proprietate independentă de observator şi că ordinea cronologică şi duratele fenomenelor sunt independente de observatorul care le observă. În acest fel, mulţimea momentelor de timp este izomorfă cu mulţimea punctelor de pe o dreaptă:

-fiecărui eveniment îi corespunde un punct unic de pe axa timpului,

-pentru a asocia un număr fiecărui moment de timp este necesar doar să fixăm o origine a timpului (un moment pe care să-l notăm convenţional cu 0).

Timpul în mecanica clasică este omogen, nu este influenţat de obiectele sau fenomenele ce au loc şi este independent de spaţiu.

În teoria relativităţii, simultaneitatea, duratele şi ordinea cronologică a evenimentelor depind de observator. Transformările Lorentz stabilesc (în teoria relativităţii restrânse) relaţia dintre duratele fenomenelor aşa cum sunt percepute de observatori diferiţi, în funcţie de viteza cu care se deplasează faţă de fenomenele studiate.

Ca urmare, timpul nu mai există independent de observator. În schimb, se poate construi un model matematic de spaţiu cvadridimensional, spaţiu-timpul, astfel că fiecărui eveniment i se poate asocia un punct din spaţiu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct din spaţiu-timp este văzut ca un punct având o anumită poziţie în spaţiu faţă de sistemul de referinţă al observatorului şi un anumit moment în timpul observatorului. În teoria relativităţii restrânse, spaţiu-timpul este modelat ca spaţiu Minkowski.

Noţiunea absolută (independentă de observator) de ordine cronologică se păstrează doar în anumite limite. Astfel, fiecărui eveniment (fiecărui punct din spaţiu-timp) i se poate asocia:

con de lumină viitor, constituit din punctele aflate la distanţă (în spaţiu) mai mică sau egală cu timpul scurs de la evenimentul considerat la acel punct înmulţit cu viteza luminii în vid; cu alte cuvinte, mulţimea de puncte în care poate ajunge lumina emisă în punctul din spaţiu-timp corespunzător evenimentului sau mai târziu;

con de lumină trecut, constituit din punctele aflate la distanţă mai mică sau egală cu timpul scurs de la ele la evenimentul considerat înmulţit cu viteza luminii în vid.

Conurile de lumină trecut şi viitor ale unui punct din spaţiu-timp sunt independente de observator.

Punctele din conul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiind ulterioare (în timp) evenimentului considerat. Punctele din conul de lumină trecut apar oricărui observator ca fiind anterioare evenimentului considerat. Orice punct aflat în afara conului viitor şi a conului trecut apare faţă de unii observatori ca fiind anterior evenimentului considerat, faţă de alţii ca fiind ulterior evenimentului şi faţă de alţii ca fiind simultan cu evenimentul considerat. Deoarece viteza luminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare a unei acţiuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unui eveniment nu pot influenţa şi nu pot fi influenţate de acel eveniment.

În teoria relativităţii generalizate, forma spaţiu-timpului este influenţată de prezenţa materiei; ca urmare spaţiu-timpul nu este o simplă „scenă” în care se desfăşoară fenomenele fizice, ci este influenţată de acestea.

În astronomie există câteva noţiuni de „timp”, numite colectiv timp astronomic. Aceşti „timpi” sunt definiţi ca unghiuri între repere de pe Pământ şi repere legate de alte corpuri cereşti. Ei sunt echivalenţi cu timpul (fizic) doar în măsura în care viteza de rotaţie a Pământului poate fi considerată constantă. Există:

timpul sideral, definit ca unghiul orar al punctului vernal. Este dependent de longitudinea observatorului considerat.

Timpul sideral este o măsură a poziţiei Pământului în mişcarea sa de rotaţie în jurul axei sale. Formal, este definit ca fiind unghiul orar al punctului vernal.

Pe o planetă ce se roteşte în acelaşi sens cu mişcarea sa de revoluţie, ziua solară este mai lungă decât ziua siderală. Ziua siderală este perioada unei rotaţii faţă de un sistem de referinţă inerţial; de la momentul 1 la momentul 2 este o zi siderală. La momentul 2, încă nu este amiază pentru observatorul marcat cu săgeată; amiaza are loc puţin mai târziu, la momentul 3. Notă: desenul nu este la scară.

Simplificat, ziua siderală este timpul necesar unei rotaţii complete a Pământului în jurul axei sale, faţă de stele sau faţă de un reper inerţial. Ca definiţie exactă, ziua siderală este perioada scursă între două treceri la meridian succesive ale punctului vernal.

Axa Pământului nu rămâne în permanenţă paralelă cu ea însăşi datorită fenomenelor de precesie şi nutaţie. Ca urmare, nici direcţia punctului vernal nu constituie un reper inerţial, iar poziţia punctului vernal relativ la stele se modifică în timp, punctul vernal parcurgând ecliptica în aproximativ 26000 ani.

Ziua siderală are o durată de aproximativ 23 ore 56 de minute 4 secunde. Du-rata zilei siderale variază însă datorită mai multor factori:

-neuniformitatea vitezei de rotaţie a Pământului datorită redistribuirii masei în interiorul Pământului,

-frânarea rotaţiei Pământului datorită mareelor

-nutaţia şi neuniformitatea precesiei.

·      timpul solar adevărat, definit ca unghiul orar al Soarelui. Este dependent de observatorul considerat şi curge neuniform în timpul anului (vezi ecuaţia timpului).

Ziua solară este timpul necesar unei rotaţii complete a Pământului raportat la raza vectoare Pământ-Soare. Ziua solară este perioada alternanţei zi-noapte. Timpul solar al unui punct de pe Pământ este o măsură a poziţiei aparente a Soarelui pentru un observator plasat în acel punct.

La echinox, ziua solară adevărată este mai scurtă decât ziua solară medie. Diferenţa dintre ziua solară şi ziua siderală este dată de unghiul diedru dintre planele a şi b (cu atât trebuie să se mai rotească Pământul pentru a ajunge cu acelaşi meridian spre Soare). Acest unghi este mai mic decât unghiul dintre razele de la Soare spre Pământ (unghiul AOB), deoarece planul AOB este oblic pe planele a şi b

Timpul solar adevărat al unui observator de pe Pământ este definit ca fiind unghiul orar al Soarelui pentru observatorul respectiv. Ca atare, este un unghi exprimat în unităţi de timp (24 de ore pentru 360 de grade).

Ziua solară adevărată este timpul scurs între două culminaţii superioare succesive ale Soarelui. Datorită mişcării de revoluţie a Pământului, ziua solară este cu aproximativ patru minute mai lungă decât ziua siderală. În termeni de poziţii aparente pe sfera cerească, ascensia dreaptă a Soarelui creşte cu aproximativ 1° pe zi; ca urmare, timpul sideral al culminaţiei superioare a Soarelui creşte cu aproximativ 4 minute de la o zi la alta.

De notat că ziua solară începe la culminaţia superioară a Soarelui, adică la amiază, iar timpul solar este 0h la amiază şi 12h la miezul nopţii.

·      timpul solar mijlociu, definit pe baza timpului solar adevărat dar mediind variaţiile din cursul anului

Înclinarea axei Pământului pe orbită şi viteza neuniformă de deplasare pe orbită determină variaţii de ordinul câtorva zeci de secunde ale duratei zilei solare. Din acest motiv, se defineşte ziua solară medie ca fiind media anuală a duratei zilei solare. Ziua solară medie durează 24 de ore, sau 86400 secunde.

Ziua solară medie este cea pe baza căreia este definită data şi ora utilizate în viaţa de zi cu zi. Ziua solară medie aproximează suficient de bine alternanţa zilei cu noaptea pentru a fi utilizată în coordonarea activităţilor umane, iar, pe de altă parte, durata ei este constantă astfel încât curgerea ei să poată fi măsurată cu ajutorul unui ceas.

Iniţial, ora a fost definită ca 1/24 din ziua solară medie, minutul ca fiind 1/60 dintr-o oră, iar secunda ca fiind 1/60 dintr-un minut etc. O dată cu apariţia ceasului atomic, au putut fi puse în evidenţă mici variaţii ale duratei zilei solare medii, cauzate de variaţii ale vitezei de rotaţie a Pământului. Ca urmare, secunda este în prezent definită ca durata a exact 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale ato-mului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K.

Durata unei zile solare medii se abate în prezent cu câteva milisecunde faţă de valoarea de 86400 secunde. Datorită frânării cauzate de maree, rotaţia Pământului se încetineşte continuu şi ca urmare durata zilei solare medii creşte cu aproximativ 2 milisecunde pe secol.

Timpul solar mediu este, în principiu, timpul solar adevărat corectat în aşa fel încât să curgă uniform. Anume, se defineşte un Soare fictiv, care se deplasează cu viteză constantă pe ecliptică şi coincide cu soarele adevărat în momentul trecerii Pământului prin periheliul orbitei sale. Se defineşte apoi un al doilea Soare fictiv, numit Soarele mediu, care parcurge ecuatorul ceresc cu viteză constantă şi trece prin punctul vernal simultan cu primul Soare fictiv. Timpul solar mediu este definit ca fiind unghiul orar al soarelui mediu.

Diferenţa dintre timpul solar adevărat şi timpul solar mediu se numeşte ecuaţia timpului.

Ca şi în cazul timpului solar adevărat, timpul solar mediu are ora 0 la amiază şi ora 12 la miezul nopţii, iar ziua solară medie începe la amiază.

·      timpul civil, definit ca timpul solar mediu minus 12 ore (pentru ca ziua să înceapă la miez de noate şi nu la amiază).

Deoarece începerea zilei la amiază şi socotirea timpului cu ora 0 la amiază şi ora 12 la miezul nopţii este nepractică, este definit timpul civil, ca fiind timpul solar mediu minus 12 ore.

Timpul civil este specific unui observator, iar timpul civil al unui observator este identic cu timpul civil al altui observator dacă şi numai dacă cei doi observatori se găsesc pe acelaşi meridian.

Pentru a nu avea fiecare localitate propria oră, este definit timpul legal care diferă relativ puţin faţă de timpul civil (în principiu, cel mult 30 minute cu plus sau cu minus), dar este egal pentru o zonă mai largă.

Timpul universal, definit ca timpul civil al Observatorului din Greenwitch.

Sensul curgerii timpului, săgeata timpului dă sens noţiunilor în sine.  Există fenomene reversibile, care se desfăşoară la fel indiferent de sensul în timp, de exemplu mişcarea punctelor materiale sub efectul gravitaţiei. Dacă am avea un film cu mişcarea planetelor în jurul Soarelui şi am rula filmul înainte şi înapoi, nu am putea să determinăm care sens este înainte şi care înapoi — derularea filmului înapoi nu ar prezenta fenomene incompatibile cu legile fizicii.

Pe de altă parte, există fenomene ireversibile, în raport cu care timpul „curge” într-un sens bine determinat, dispre trecut spre viitor: de exemplu, amestecarea spontană a două lichide. Dacă am avea un film reprezentând amestecarea unei picături de cerneală într-un pahar cu apă şi am rula filmul înainte şi înapoi, am determina uşor sensul corect - derularea înapoi prezintă fenomene contrare principiului al doilea al termodinamicii.

Există cel puţin trei lucruri care definesc un sens al curgerii timpului

-sensul termodinamic, sensul în care creşte entropia

-sensul psihologic, determinat de faptul că ne amintim trecutul şi nu ne amintim viitorul;

-sensul cosmologic, cel în care Universul este în expansiune.

Sensul termodinamic şi sensul psihologic sunt probabil îndreptate în acelaşi sens deoarece memorarea unei informaţii în memoria unui calculator, şi probabil şi în memoria umană, este un proces în cursul căruia entropia creşte.

Unitatea de măsură pentru timp în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură este secunda, având simbolul „s”. Ea este definită pe baza proprietăţilor atomului de cesiu. Definiţia mai veche era făcută pe baza divizării zilei solare medii în ore, minute şi secunde; aceasta s-a utilizat până la apariţia ceasurilor atomice, capabile să pună în evidenţă neuniformitatea rotaţiei Pământului.

Standardele de timp sunt reguli prin care unui moment de timp i se asociază o notaţie de tip „dată şi oră”. Există:

-timpul terestru (TT), timpul perceput de un observator aflat pe suprafaţa geoidului terestru. Este succesorul timpului efemeridelor, definit însă corect în cadrul teoriei relativităţii;

-Geocentric Coordinate Time (TCG)

-Barycentric Coordinate Time (TCB);

-timpul atomic internaţional (TAI), materializarea timpului terestru (TT) realizată prin corelarea unor ceasuri atomice;

-timpul universal coordonat (UTC), definit pe baza TAI, dar cu o regrupare diferită a secundelor în minute pentru a-l menţine în sincronism cu rotaţia Pământului. 

Drumul, stindard al nemuririi [2]

- continuare din Drumul, stindard al nemuririi [1] -

Atât timp cât omul îşi are motive să meargă singur pe calea înspre rău, nimeni din cei care sunt doritori de a şti omul îndreptat spre ei, întors cu spatele înspre lumină, nedornic de adevăr, nu se arată nicicui prin fapte directe. Forţele întunecate nu sunt interesate în a atrage, a convinge, pe cei care vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric, fiindu-le stăpâni, s-ar spune, uneori, chiar doriţi, demonii urii, nedreptăţii, neînţelegerii, egoismului, geloziei, răutăţilor de orice fel. Aceşti stăpâni, necruţători, lucrează cu sârg, prin starea de inconştienţă a oamenilor. Printre ultimele încercări, chiar ultima pentru mulţi, o etapă fundamentală în destinul omului care nu s-a lăsat decăzut, care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre lumea tenebrelor către lumina divină, sunt ispitele.

Forţele întunecate luptă, mânate de un interesat deosebit, doar cu acei ce merg hotărât, fără a se clătina, înspre ceea ce toţi numesc, chiar neştiind ce înseamnă cu adevărat, lumină, spre conştienţa deplină, spre Dumnezeu şi propria îndumnezeire. De-aceea omul ce-şi are în destin strălucirea a fost, este şi va fi lovit, atacat, forţat cu bestialitate. Cu cât acesta face mai mulţi paşi prin întuneric, conştienţa lui creşte, altfel spus lumina lui creşte, iar pe demoni asta îi enervează şi încep să iasă în faţă, atacând, ispitind, strivind. Fac asta prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin cei pe care răul îi stăpâneşte fără probleme, fără eforturi. La fel de bine atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu se poate scăpa uşor, chiar cunoscând-o. Atacul se manifestă prin criză, lipsuri, boli, grave, care ameninţă viaţa, abandonuri, despărţiri dureroase, motive de ataşamente care ţin în stagnare, prin tot ceea ce este traumatizant pentru viaţă.

Când nici atacurile nu întorc din drum, când luminarea a făcut ca să fie conştienţa învingătoare în lupta împotriva ego-ului sau a forţelor întunecare, când scânteia scăpată din strânsorile tenebrelor se dovedeşte a fi o stea strălucitoare şi nu mai poate fi atacată, când demonii nu mai au acces la om, ajuns la un pas pe propria-i divinitate, prin durerile pe care le pot provoca, demonul scoate în luptă ultima armă, prin care el însuşi se dă pe faţă, ispita. Şi nu se dă niciodată înapoi de la a o folosi, aşa cum a făcut-o chiar şi cu Iisus, încercând să ofere omului ceea ce ştie el mai bine, ceea ce ştie bine că pe om l-ar putea tenta, ceea ce acceptat fiind de mulţi din cei care doar un pas mai aveau, prinde în lanţ. Ispita vine prin promisiunea de daruri nemaivăzute dar mai ales prin promisiunea de putere nemăsurată. Vine prin promisiunea, către om, de a primi tot ceea ce îşi doreşte şi nu are, oferte care mai de care mai uluitoare. Mulţi dintre cei ce-şi spun luminaţi, încă fiind căutătorii de lumină o numesc încercare a lui Dumnezeu, şi asta îi arată ceea ce sunt şi arată unde sunt, căci ei încă au teama ultimei confruntări directe, neacceptând ultima redută a răului. Chiar cei luminaţi spun că majoritatea căutătorilor luminii cad spectaculos în această luptă, un „test al puterii”. E încercarea pe care mulţi n-o pot trece, negăsindu-şi puterea de a refuza, de a întoarce spatele, de a spune promisiunilor de nefireşti avuţii sau puteri un „piei, Satano!”, hotărât şi fără dubii, şi o primesc, chiar dacă au, pentru o clipă, inima strânsă. Doar că, primită fiind oferta, nici o clipă nu mai e la îndemâna primitorului. Chiar în clipa acceptării răul a învins, toţi paşii, grei, tot mersul greu, înfruntarea tenebrelor, sunt un exerciţiu doar, fără final. Drumul este imediat, vijelios, înapoi, în tenebre.

Fiind un cumul, doar cu proporţii diferite, dintre bine şi rău, omul are şi dorinţa de putere, chiar dacă omul o evită ca drum direct, atât timp cât nu există evidenta motivaţie. Şi tocmai aceasta speculează răul, căci pe acest plan omul este novice. El seduce, oferindu-i putere, puterea pe care ştie că şi-o doreşte, pentru că tot el, prin partea sa ce există în om, o induce. Refuzul înseamnă eliberarea de mai tot răul, dar refuzului îi poate urma un atac şi mai dur, şi mai vijelios asupra vieţii celui ce refuză. În acest ultim atac pot să piară, fără să decadă mulţi. Drumul până la lumină este posibil foar pentru cei destul de puternici, cei care pot să facă faţă atacurilor extrem de dure şi violente ale răului. Se poate spune că acesta este motivul pentru care cei ce rămân strălucitori sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei care merg înspre vârful conştienţei umane, cei care ating acel vârf, ajungând pe culmile propriului lor destin şi luminează, cei a căror lumină dăinuie peste veacuri, sunt cei care au fost şi sunt atacaţi violent, sunt cei supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Nu mulţi sunt cei care îşi doresc să ajungă să fie una cu ei înşişi, cu fiinţa lor divină. Neconştientizând, el ştie că preţul cunoaşterii, adunate pe drumul spre culmi, este mare, însemnând durele, o durere din cale afară de mare. Cel care a ajunge să treacă dincolo de poarta infinităţii luminii, ştie şi ce înseamnă infinitul întunericului, în care conştiinţa sa a ajuns, când sufletul s-a revoltat simţindu-se străin de omul care a decăzut, care a fost împins în prăpastie şi n-a avut puterea de a se opune. Acela care e una cu lumina a trecut prin noaptea neagră a sufletului şi în lupta cu demonii a învins, luptând cinstit, corect cu el însuşi în primul rând. E cel care a rămas neclintit în faţa promisiunilor şi seducţiei lor şi a celor lumeşti. E cel care a rămas onest şi frumos în el, e cel care, ca şi consecinţă a acestei neclintiri a conştiinţei interioare, ca şi răsplată a verticalităţii, ajunge izbânda lui Dumnezeu cel Preaînalt, izbăvitorul. Acela este cel care poate fi văzut, cel care poate vorbi de izbânda conştienţei împotriva inconştienţei. Şi ajunge să fie strălucitor, asemenea stelei care luminează un destin ce nu se stinge odată cu trupul, ce rămâne să strălucească peste timp, ca semn al izbânzii. Viaţa celui ce învinge răul este viaţa ce învinge moartea, căci ea continuă şi după moarte. E şi firesc, e şi drept, fiind această continuitate o consecinţă a Adevărului şi a victoriei luminii proprii asupra întunericului.

Drumul, stindard al nemuririi [1]

Toţi cei ajunşi să rămână în conştiinţa lumii, au cunoscut greul şi sinuosul drum al trecerii prin nopţile cele mai grele şi mai adânci ale sufletului. Dar sunt cei care n-au stat acolo, fiind cei care nu s-au dus acolo prin fapte de ei gândite, întoarse pe toate feţele înainte de a fi fapte, nici măcar din dorinţa de a încerca să ştie, cercetetând, întunericul. Au ajuns, au fost acolo, au reuşit să plece de acolo, au reuşit să se ridice, să de întoarcă şi să meargă mai departe, tot mai sus. Aşa a fost cu toţi cei care strălucesc şi acum precum stelele, au fost aruncaţi chiar în străfundurile Iadului, în această viaţă. Şi au fost şi au rămas mărturisitori despre acest drum greu mulţi din cei care azi sunt sfinţi, luminaţii, cei ce au ajuns să cunoască, să recunoască şi să regăsească lumina, doar după ce au înfruntat puterile nebănuite din tenebrele întunericului şi puterea tenebroasă a demonilor. Căci acesta şi aceştia nu-şi au limite, nu se opresc la a fi ispitori pentru oricine, până chiar Iisus, El, unicul, a fost ispitit de către demon cu o promisiune măreaţă: „Am să te fac stăpân peste lume!“

Drumul înspre lumină înseamnă, fără nici măcar o excepţie, confruntarea cu întunericul, întâlnirea cu toate formele şi toate manifestările lui. Înseamnă a-l privi direct în faţă, acceptându-i existenţa, acceptându-i prezenţa în ceea ce, simbolic, dar şi generic, se poate numi ecuaţia vieţii, şi a accepta că prezenţa nu-i este absolut deloc întâmplătoare. Esenţial, pentru ca drumul să nu rămână înfundat în spirala înşelării, este acceptarea a tot ceea ce este dat să se ştie, a tuturor informaţiilor din mediul imediat, real sau, ireal, aşa cum se poate numi în accepţiunea materialistă.

Cerurile, Divinitatea nu separă, în primă instanţă nimic, acceptă tot, maifestări şi gânduri, trăiri şi fapte. Nimic nu este văzut ca fiind fără folos, ceea ce oamenii numesc „energii negative”, ceea ce determină indispoziţia, suferinţa, teama, neacceptarea, iritarea, furia, gelozia, frustrarea, ura, sunt laolată necesare, la fel cum sunt toate cele ce sunt încântătoare, vindecătoare şi numite „energii pozitive”. Sunt toate oameneşti, şi sunt, înainte de toate informaţii pline de energia celor ce le fac să existe. Cheia omului, necesară deschiderii porţilor de pe dru-mul către bine, către iubire, către lumină, este tocmai esenţialitatea Puterii Divine, acceptarea tuturor energiilor, a tuturor in-formaţiilor care se regăsesc, în toată apropierea şi depărtarea. Acceptarea informaţiei înseamnă acceptarea existenţei oricărui gând, acceptarea energiei înseamnă acceptarea existenţei oricărei trăiri, a oricărei fapte, a orice se face să fie ca existenţialitate imediată sau, cu realismul acceptării continuităţii prezentului, a existenţialităţii viitoare.

A ieşi la lumină nu se poate decât înţelegând sensul vieţii, iar înţelegerea nu poate excepta ceea ce este considerat „rău”, „negativ”, „plin de suferinţă”, „distrugător”. Căci în suferinţă se intră când se respinge suferinţa, când se luptă împotriva ei, rezultatul fiind stările de deprimare datorate căderii energetice. Lupta de negare şi respingere, conştient sau inconştient, a informaţiei sau energiei care atinge fiinţa umană, consumă din propria energie. Spre iubirea fără motive şi condiţii, spre lumină, se merge doar acceptând dreptul şi libertatea absolută a oricui de a gândi şi a făptui ceea ce alege. Negativitatea proprie este generată de respingerea negativităţii celorlalţi, este amplificată de dezacordul cu ei, cu mult mai mult decât se poate ca răul din afară să transforme pozitivul în negativ. Cei cărora le displace ceea ce fac sau spun, ceea ce gândesc alţii, în legătură cu oricine, cu ei sau cu propriile persoane, sunt cei care-şi scot la lumină propriile răutăţi şi acelea sunt cele care, dinspre înăutru, deschid porţile spre răul venit din altă parte. În drumul spre bine, spre lumină mai apoi, sunt de învăţat lecţii, iar una dintre ele este cea a acceptării, plină de iubire şi compasiune, alegerilor celorlalţi. E dreptul lor la alegeri, asta nu implică obligaţia cuiva de a li se alătura în alegeri, sau împlinirea lor, şi nici a le face pe plac, oricare ar fi acţiunea prin care aceasta se întâmplă.

Trecerea peste pragul acceptării este o decizie importantă, foarte importantă, dar grea, foarte grea. De îndată ce acest prag este trecut, năvălesc acele aspecte ale existeţei care nu erau acceptate. Cei din jur oferă experienţe dureroare, tocmai pentru a fi învăţată lecţia iertării, lecţia toleranţei, lecţia adevărului. Evenimente, cărora nu li s-a permis existenţa, vor apare din senin, la fel cum se vor face multe situaţii să fie cele ce erau văzute ca reprobabile, de neângîduit, imposibile, imposibil de întâmplat. Dar calea respingerii duce la repetări. Doar calea pe care Dumnezeu, Cel care şi pe sfânt, dar şi pe ticălos îl acceptă, şi la fiecare acceptă şi cele mai mizere gânduri, acceptă ura, furia, frustrarea, e şi calea omului, care doar acceptând, asemenea Lui, ajunge să cunoască iubirea. Iubirea este cea care face să dispară orice judecată a omului de către om, cea care arde toate etichetele, cea care pune punţi şi topeşte, aşa cum topesc razele soarelui de amiază un fulg de zăpadă, suferinţa. Acceptarea vindecă pe cel care ajunge să accepte necondiţionat, pe deplin, totul. Ea, alături de iertare şi îngăduinţa oricărui lucru care face parte din existenţă, este, la un loc, înţelegerea Creaţiei, a faptului că Universul se află într-o ordine perfectă, că şi ceea ce este considerat negativ este, privit din acest unghi, plin de tâlc, de înţelepciune, este leac, de învăţături, şi este, totodată, vindecător.

Acceptând perfecţiunea universalităţii, înţelegerea celor ce se văd buni, chiar dacă faptele lor nu-s deloc bune, este pasul următor care, şi el, doar de acceptare are nevoie. Fiindcă, oricare ar fi spusele, chiar cei mai răi oameni se visează buni, visează să fie buni, aşa cum şi cei mai nefericiţi dintre oameni visează fericirea. Tot aşa cei mai ticăloşi visează bunătatea, ori blândeţea, visează fericirea. Ei, prin gândurile lor, prin faptele lor, cred cu sinceritate faţă de ei că aşa ating fericirea. Cel care înşeală, ori fură, ori loveşte pe altul, crede că va merge spre fericire, înşelând, câştigând bani, sau plăcere, sau orice altceva, prin metode stranii, imorale, lipsite de bun simţ, lipsite de iubire, ilegale. Oamenii, toţi, visează să fie fericiţi şi de aceea iau felurite decizii, unele frumoase, corecte, altele aberante, tele cu mult mai aberante decât ceea ce se poate imagina ca fiind aberant. Oamenii gândesc câte în lună şi în stele, ba chiar se cred în stare să le facă pe toate, unii chiar cred că pe ascuns le şi fac. Greu însă e de acceptat că nici un gând, în nici un fel o faptă, nu se poate ascunde, pentru că în aşa fel este omul modelat, după chip şi asemănare, încât conştiinţa proprie, apoi cea colectivă, singură, de nimeni silită, în sine primeşte şi păstrează orice gând.

Firescul Creaţiei, principiul ei, s-a păstrat şi tot ce se întâmplă, fie că este bun, fie că este rău, este păstrat în marele depozit al conştiinţei, de unde, permanent, se extrag cele necesare. Iar omul înspre sine mereu gândeşte, având reperele extrase din acel depozit. Şi se vede uneori ca fiinţă incompletă, slabă, lipsită de putere, instabilă, înfricoşată, rea, suferindă, chiar dacă în el străluceşte frumuseţea şi blândeţea iubirii divine. Însă conştiinţa nu stă să aleagă, ia totul şi se ajunge, tocmai modificând reperele informaţionale, ca totul să devină real. Autosugestie, oameni, i-au zis, pe scurt, şi, ca şi sugestia, e parte din principiul Creaţiei. Gândul devenit Cuvânt a creat. Puterea extraordinară a Spiritului Divin, cel care de n-ar fi nici un fir de iarbă n-ar creşte, fără de care nici gândul n-ar exista, este plămada prin care fiecare îşi făureşte binele şi răul, aşa cum se plămădeşte ploaia şi uscăciunea, curajul şi frica, bucuria şi suferinţa, dragostea şi ura, chiar şi lumina, chiar şi întunericul. Oamenii le plămădesc îndrumaţi de ceea ce ştiu că sunt şi de ceea ce sunt cei din jurul lor. De-aceea importantă, covârşitor de importantă, este atenţia la minte, la propria minte în primul rând. Ea creează gândul de înălţare spre Tăriile Cerului, tot ea şi pe cele ce duc omul în ungherele întunericului, în Iad. Şi nu strică a se avea grijă la ceilalţi, căci cel mai dur atac, cea mai puternică lovitură, nu se dă pe faţă, nu se dă cu parul ori altă armă, se dă cu gândul care e o armă neiertăroare, o armă care nu greşeşte ţinta niciodată. Omul îşi poate crea lipsa de libertate, vânzându-şi sufletul, care nu acceptă acea lipsă, omul îi ia libertatea altui om, încercând să ia, cât poate de mult, din sufletul care nu se poate lăsa convins a se lipsi de libertate.

Dumnezeu, direct ori prin alţii, nu intervine, nu acţionează în a schimba mintea unui om, decât dacă acesta-L roagă a-i fi ajutor în schimbarea pe care doar el poate să-i lase drum liber. Iar Dumnezeu îşi trimite ajutorul prin oameni, oameni care ajută, dar ajutorul lor se simte doar dacă cel care a cerut să fie ajutat şi-a spus propriei conştiinţe că oamenii, alţii decât el însuşi, îl ajută. Cei care cred că ei, şi doar ei, îşi sunt de ajutor, cei care, înşelaţi fiind de multe noi învăţături care promit puteri biruitoare în orice luptă, pun scutul ego-ului în calea ajutorului ce le vine, cerut şi trimis. Ajutorul vine doar după ce se crede sincer în el şi în cei ce-l aduc. Iubirea semenilor se arată doar când se crede cu toată fiinţa că există meritul şi există putinţa de a se primi iubirea lor. De-aceea, înainte de orice acţiune, înainte de orice vorbă de schimbare a ceea ce displace în experienţa vieţii, asupra minţii proprii trebuie iniţiată o acţiune de acest fel. Nu-i deloc uşor fiind necesară continua supraveghere, rugăciunea şi blândeţea fără timp de aşteptare sau aşteptare a unei plăţi, o răsplată, ca încurajare, prin care gândurile înşelătoare, nebuneşti, căutătoare de vinovaţi şi vinovăţii, să lase locul unor gânduri care să nu atingă pe nimeni, nici măcar ca o adiere de vânt, spre a face rău, să nu-i atingă, nicicui, nici măcar un fir de păr rebel, nimeni să nu fie văzut, ca posibil făcător de rele. Aceasta este şansa omului de vindecare a sufletului şi de a putea păşi pe drumul înspre lumină. Acest drum trece prin propriile gânduri şi tocmai de aceea asupra propriilor gânduri trebuie omul să lucreze permanent pentru ca frumuseţea să fie cu el şi să-i fie mângâiere în zborul printre turnurile, de multe ori aprige şi înalte, ale suferinţei ce-i mereu însoţitoarea condiţiei umane.

- continuare în Drumul, stindard al nemuririi [2] -

Simbolistica crucii *

Planetary Alignment at Giza on 3 December 2012

Rare Even....On December 3, 2012, the Planetary Alignment (of Mercury, Venus, Saturn) with Giza Pyramids (Orion's Belt). Could this event signal the end of days?

03.12.12. - 3.3.3., Triada triadelor?