Universul [2]

Continuare din Universul [1]

Destinul final al Universului

Există mai multe teorii despre soarta Universului.

-S-ar putea dilata la nesfârşit, dispărând pur şi simplu;

-S-ar putea opri din dilatare şi să rămană ca atare;

-Ar putea atinge o dimensiune optimă, iar apoi să se contracte până la prăbuşirea datorită gravităţii - teoria Big Crunch;

-Ar putea trece prin faze alternative de dilatare şi contracţie la nesfârşit;

-Ar putea izbucni un nou Big Bang care va crea la rândul lui un alt Univers.

Bing Bang-ul

Big-Bangul este una din cele mai răspândite teorii cosmologice, fiind admis de majoritatea astrofizicienilor ca model standard de formare a u-niversului. Teoria Big Bang se referă la o explozie de energie şi materie care a dus la existenţa universului. Această teorie încearcă să explice de ce universul se extinde şi de ce pare a fi uniform în toate direcţiile (după cum susţine George Gamow).

Teorii şi suportul ştiinţific despre producerea Big–Bangului Bing Bang-ul

Edwin Hubble a descris universul ca fiind în continuă extindere, dând cosmologilor "temă pentru acasă". Ideea de la care pornesc este aceea că la începuturi, cu miliarde de ani în urmă, universul nu exista. A fost doar un punct, numit punct de singularitate, ceva fără dimensiune şi cu energie nedefinită. La momentul zero, acest punct a ieşit din starea lui de singularitate, nu se ştie de ce, şi şi-a manifestat uriaşa energie printr-o ini-maginabilă explozie, Big Bang-ul. În 1940 fizicianul ruso-american George Gamow şi asistenţii săi Ralph Alpher şi Robert Herman au lansat ide-ea de explozie incandescentă de materie şi energie la începuturile universului. Această teorie poartă numele de "Big Bang", dat de astronomul englez Fred Hozle în anul 1950.

Sunt trei indicii majore că Big Bangul s-a produs :

·      Vârsta celor mai bătrâne stele este de 12-15 miliarde de ani, adică vechimea Universului;

·      Analiza luminii emise de galaxii indică că obiectele galactice se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare cu cât sunt mai îndepărtate ceea ce sugerează că galaxiile erau altădată adunate într-o regiune unică a spaţiului;

·      În toate regiunile universului există o radiaţie foarte slabă, care-i un fel de fosilă, ecou al torentelor de căldură şi lumină din primele clipe ale Universului.

Limitele cunoaşterii momentelor de început ale Big-Bangului

Astrofizicienii iau ca punct de plecare 10-43 de secunde după explozia originară (Big Bang). La această vârstă tot Universul era conţinut într-o sferă de 10–33 centimetri (nucleul de atom este de 10–13 centimetri), la o temperatură de 1032 grade.

Fizicienii nu pot explica apariţia Universului de la secunda zero (din momentul iniţial); ei nu pot merge înainte de acel 10–43 secunde; se izbesc de „zidul lui Planck” (ştiinţa este incapabilă să explice comportamentul atomilor în condiţiile în care forţa de gravitaţie devine extremă iar forţa de gravitaţie exista deja în universul de 10–33 centimetri). „Zidul lui Planck” reprezintă de fapt existenţa limitelor minime fizice ale cu-noaşterii; una din barierele fizice este „quantumul de acţiune” sau constanta lui Planck=6626,11e(–34) Joule/secundă care reprezintă cea mai mică dintre cantităţile de energie existente în lumea noastră fizică, adică limita divizibilităţii spectrale şi, prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilităţi. Prin analogie există o „lungime ultimă” numită şi „Lungimea lui Planck” şi „Timpul lui Planck” care este cea mai mică unitate de timp posibilă.

Originea Big–Bangului

Există două importante curente care tratează originea Big-Bang-ului:

·      Susţinătorii unuia dintre ele afirmă că înainte de 10–34secunde după Big–Bang (care reprezintă timpul ce a putut fi determinat de fizicieni) a fost un ocean de energie infinită; perfecţiunea Universului; simetrie absolută înainte de Creaţie; atemporalitate.

·      Altă teorie, contrară celei a creaţionismului, este teoria contracţiei şi extensiei nesimultane a materiei în Univers care postulează că: „Materia se concentrează şi expandează, se transformă în energie şi apoi din nou în materie, în mod permanent, în diferite centre ale universului infinit, procesul acesta fiind nu numai consecutiv pentru anumite zone cosmice dar şi nelimitat în timp şi spaţiu, materia nu ia naştere din nimic. Procesul formării Universului nu a început niciodată şi nu a fost iniţiat de nimeni; el este un proces natural, obiectiv, perpetuu şi nelimitat”.

În apropierea Timpului („zidului”) lui Planck, când temperatura avea nivelul său maxim şi când din supa primordială (amestecul materie-radiaţie) respectiv oceanul de energie incomensurabilă nu existau încă interacţiuni diferenţiate, universul avea o simetrie perfectă. Lumea, cum este cunoscută, nu este decât vestigiul asimetric al unui univers care era, odinioară, perfect simetric. Această teorie induce idealismul, creaţionismul.

Gamow şi studenţii săi au ajuns la concluzia ca unele elemente chimice din universul de azi provin din primele timpuri ale formării acestuia. Unele radiaţii, care se presupune ca datează din perioada Big Bang-ului şi încă mai circulă prin univers. S-a mai descoperit că cele mai uşoare elemente ca hidrogenul, deuteriul şi heliul au fost primele elemente în univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format ulterior. Cercetătorii susţin că elementele mai grele decât heliul şi mai uşoare decât fierul s-au format în procesul nuclear în stele, iar cele mai grele elemente (mai grele decât fierul) s-au format în urma exploziilor supernovelor.

Cercetări privind momentul de început al Big–Bangului şi cauzele care au determinat explozia iniţială

Fizicienii şi matematicienii, pe baza calculelor matematice, caută să găsească explicaţii asupra momentului zero al Exploziei Iniţiale numite Big-Bang. Astfel:

·      Teoria fizica cuantică a permis fizicienilor să emită o serie de teorii referitoare la cauza care a determinat Big-Bangul. Demonstraţiile făcute în cadrul şi pe baza teoriei fizicii cuantice precum că o particulă poate fi detectată în două locuri în acelaşi timp, (de unde concluzia că particula este într-o permanentă (continuă) vibraţie), au generat ideea că spaţiul şi timpul sunt abstracţiuni, iluzii.

·      Există şi teoria "supragravitaţiei", bazată pe faptul că forţa gravitaţională este mult prea mică în raport cu forţa electromagnetică sau cu alte forţe, (deşi în Univers se manifestă ca o forţă deosebit de mare dar şi atotcuprinzătoare), ce a postulat că gravitaţia se scurge într-un Univers paralel şi că forţa gravitaţională ce rămâne în Universul nostru este mult diminuată.

Ambele teorii au condus la dezvoltarea „teoriei membranei” sau Teoria M şi au permis concluzia că în lumea reală trebuie să fie mult mai multe dimensiuni decât cele trei din Universul nostru şi că deci sunt mai multe Universuri. Într-un laborator din SUA s-a reprodus într-o experienţă, pentru o milionime de secundă (10–7 secunde), modul cum ar fi fost starea materiei imediat după Big–Bang. Ideea este că Big–Bangul a făcut să explodeze punctul ce conţinea o enormă cantitate de energie şi care, datorită condiţiilor, a început să se transforme în materie – „supa primordială” care nici teoretic nu poate fi bine definită! Materia rezultată imediat după Big–Bang (supa primordială) a fost denumită plasmă; experimentul în care s-a obţinut această plasmă a constat într-un bombardament de particule de aur greu şi de deuteriu (izotop al hidrogenului).

Expansiunea universului

Nu e de fapt decat inertia încă deţinută de galaxii dupa Big Bang. Conform părerilor lui Stephen Hawking, universul a avut o evoluţie foarte regulată, în conformitate cu anumite legi. Astăzi, oamenii de ştiinţă descriu universul în termenii a două teorii parţiale fundamentare – teoria generală a relativităţii şi mecanica cuantică.

Universul este spaţiu-timp şi este în expansiune continuă. Aceasta se demonstrează plecând de la teoria relativităţii generale, prin care se ex-plică un fenomen curios : spectrele galaxiilor îndepărtate prezintă un decalaj spre roşu, fenomen ce se produce atunci când sursa emiţătoare este în mişcare în raport cu observatorul. Savantul Hubble a descoperit că aproape toate galaxiile se depărtează de noi, că mărimea deplasării nu este întâmplătoare ci este proporţională cu distanţa de la noi la galaxie şi că, deci, cu alte cuvinte, cu cât galaxia este mai depărtată, cu atât mai repede se depărtează de noi. Deci universul se extinde, distanţele dintre diferitele galaxii crescând continuu.

„Ceea ce ştim este că universul se extinde cu 5 până la 10 procente la fiecare miliard de ani. Unele observaţii recente indică faptul că rata expansiunii universului nu scade, ci creşte. Este foarte straniu, pentru că efectul materiei în spaţiu, fie că are densitate mică, fie că are densitate mare, poate doar să încetinească expansiunea. La urma urmei, gravitaţia este atractivă. O expansiune cosmică accelerată este ceva în genul suflului unei explozii care sporeşte în loc să se disipeze după explozie. Ce forţă ar putea fi responsabilă pentru a împinge tot mai rapid cosmosul către expansiune? Nimeni nu este încă sigur. Comportarea universului în epoca târzie: universul va continua să se extindă cu o rată mereu crescătoare. (Stephen Hawking – din cartea „O mai scurtă istorie a timpului” apărută în 2007). Cauza expansiunii accelerate pare să fie din nou manifestarea carac-terului repulsiv al gravitaţiei; s-ar repeta astfel împrejurarea similară din trecutul universului când acesta a trecut printr-o perioadă de dilatare gigantică. Forţa care a determinat comportarea „inflaţionară” a universului ar fi fost gravitaţia care, în acele condiţii, s-a manifestat repulsiv, creând o aşa zisă „presiune negativă”.

Fără expansiunea universului nu s-ar fi putut forma nici o legătură stabilă, nici un sistem, nici o organizare a materiei/substanţei/energiei (atomi, molecule, celule, stele, planete, galaxii).

Universul [1]

C. Flammarion - Universum

Univers… Universal… ambiguu şi totuşi corect.

Filozofia materialistă afirmă că "la baza Universului stă materia" în contradicţie cu filozofia idealistă care porneşte de la faptul că "la baza universului stă ideea absolută".

Imaginea alăturată pare a fi concludentă pentru a încerca o definiţie: Universul este tot ceea ce se vede plus tot ce mai poate exista.

Universul este compus din materie. Materia, ca realitate obiectivă, ni se dezvăluie prin simţuri. Ea se găseşte sub trei forme:

substanţa - caracterizată prin masă;

câmp - caracterizat prin energie;

timp - caracterizat prin direcţia bine definită de scurgere (deşi la nivelul microuniversului s-ar putea ca timpul să curgă în ambele direcţii).

Formarea Universului

Universul, conform calculelor astronomilor, s-a format cu 13,73 miliarde de ani în urmă (plus/minus 120 milioane de ani), ca urmare a unei explozii de proporţii numită Big-Bang.

Teoria, pur ipotetică reprezintă căutarea de a descoperi structura, comportamentul şi evoluţia materiei şi energiei existente. O teorie în care timpul e comprimat la maxim.

Universul este infinit în spaţiu (acesta afirmatie nu a fost niciodată demonstrata, e doar o presupunere) şi se presupune că are un final în timp.

Astronomii cred că în prima fracţiune de secundă de după explozie, universul s-a extins în proporţii de milioane de ori mai mari decât starea iniţială, iar în următoarea fracţiune de secundă extinderea a devenit mai înceată, acesta răcindu-se şi lăsând loc particulelor de materie să se formeze. Când universul a ajuns la prima sa secundă de existenţă, se presupune că atunci s-au format protonii, iar în următoarele 1000 de secunde a urmat era nucleo-sintezei, era în care s-au format nucleii de deuteriu şi care este prezent în universul de acum. În aceste 1 000 de secunde s-au format şi nucleii de litiu, beriliu şi heliu.

Când universul a ajuns la vârsta de un milion de ani a ajuns să se răcească până la temperaturi de 3300 °C în medie în care protonii şi nucleii mai grei s-au format în urma nucleosintezei, putând apoi să se combine cu electronii formând atomii. Înainte ca electronii să se combine cu nucleii, circulaţia radiaţiilor prin spaţiu era dificilă, radiaţiile în forma fotonilor nu puteau traversa spaţiul fără a intra în coliziune cu electronii, dar odată cu combinarea protonilor cu electronii care au format hidrogenul, traversarea fotonilor a fost uşurată. Radiaţiile în forma fotonilor au caracteristicile gazului. Din momentul în care radiaţiile au fost eliberate, totul s-a răcit pana la -270°C, numindu-se radiaţia cosmică de fond. Aceste radiaţii au fost detectate prima dată de către radiotelescope şi apoi de către sonda spaţială COBE.

Între anul 2 milioane şi anul 4 milioane după Big-Bang s-au format quasarii, galaxii extrem de energetice. O populaţie de stele s-a format din gazul şi praful interstelar, apoi s-au contractat în a forma galaxiile. Această primă populaţie se numeşte Populaţia I şi a fost formată aproape în întregime din hidrogen şi heliu. Stelele formate au evoluat creând la rândul lor alte elemente mai grele care au dus la fuziuni nucleare explodând şi formând supernovele.

Mai târziu s-a format Populaţia II, din care face parte şi Soarele nostru, şi conţine elemente grele formate în istorie. Soarele nostru s-a format acum 5 miliarde de ani şi se află la jumătatea vieţii sale. Se presupune că viaţa soarelui este de aproximativ 11 miliarde de ani.

Acum 4,6 miliarde de ani s-a format sistemul solar. Cea mai veche fosilă a unui organism viu datează de acum peste 3,5 miliarde de ani.

Vârsta Universului

Calculele cele mai recente arată că vârsta universului este de 10-15 miliarde de ani. Gamov şi studenţii săi au ajuns la concluzia ca unele elemente chimice din universul de azi provin din primele timpuri ale formării acestuia. Unele radiaţii, care se presupune ca datează din perioada big bang-ului şi încă mai circulă prin univers. S-a mai descoperit că cele mai uşoare elemente ca hidrogenul, deuteriul şi heliul au fost primele elemente în univers, iar celelalte elemente mai grele s-au format ulterior. Cercetătorii susţin că elementele mai grele decât heliul şi mai uşoare decât fierul s-au format în procesul nuclear în stele, iar cele mai grele elemente (mai grele decât fierul) s-au format în urma exploziilor super-novelor.

Unii specialişti apreciază că această vârstă se poate determina destul de aproximativ şi rezultatul este în funcţie de metoda folosită. Una din metode se bazează pe mişcarea galaxiilor, mai precis pe faptul că mişcarea lor este proporţională cu distanţa şi arată că „începutul universului” se situează cu 15–20 de miliarde de ani în urmă.

Şi Georges Abell de la California University, S.U.A. are părerea că vârsta universului ar fi cuprinsă între 15-20 de miliarde de ani, iar după Sandage şi Tammann această cifră ar fi exact 19,5 miliarde de ani.

Continuare în Universul [2]

Dimensiunea existenţei, timpul [3]

Denumirea lunilor

Romanii au dat numele lui Iuliu Cezar şi Augustus unor luni astfel: au rebotezat luna a cincea – Quintilis (luna martie fiind prima lună a anului) – Iulius (iulie) în 44 î.Hr. şi luna a şasea – Sextilis – Augustus în anul al 8-lea al erei noastre. Şi alte luni au fost rebotezate de diferiţi împăraţi, dar noile nume nu au supravieţuit morţii iniţiatorilor schimbării. Caligula a redenumit a şaptea lună–September–Germanicus; Nero a redenumit Aprilis–aprilie–Neroneus, Maius–mai–numele de Claudius şi Iunius–iunie–Germanicus; Domiţian a redenumit September Germanicus şi luna a opta – October–Domitianus. September a fost redenumit Antoninus şi Tacitus. November – a noua lună – a fost redenumită Faustina şi Romanus. Commodus a fost unic prin redenunirea tuturor lunilor după propriile lui nume: Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus şi Exsuperatorius.

Mai mult timp decât nume efemerele date de împăraţii romani au rezistat numele introduse de Charlemagne. El a redenumit toate lunile de-numirile agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea şi, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel: Wintarmanoth (luna de iarnă–ianuarie), Hornung (bastard–februarie), Lentzinmanoth (luna împrumutată-martie), Ostarmanoth (luna Paştelui–aprilie), Winnemanoth (luna păşunatului–mai), Brachmanoth (luna aratului–iunie), Heuvimanoth (luna fânului–iulie), Aranmanoth (luna recoltei-august), Witumanoth (luna lemnului–septembrie), Windumemanoth (luna culesului viei), Herbistmanoth (luna ierbii-noiembrie) şi Heilagmanoth (luna sfântă–decembrie).

Numărul de zile al lunilor

Conform învăţatului din secolul al XIII-lea Sacrobosco, schema originală a lunilor calendarului iulian era una foarte regulată, cu luni alternative scurte şi lungi. Astfel, din ianuarie până în decembrie, numărul de zile ale lunilor era, pentru calendarul roman republican, următoarea: 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, şi 29, totalizând 354 zile.

El credea că Iuliu Cezar a adăugat o zi fiecărei luni, cu excepţia lunii fe-bruarie, în tottal de 11 zile în plus, anul ajungând astfel la 365 de zile. O zi suplimentrară putea să fie adăugată la februarie în anii bisecţi: 31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, şi 30.

El considera că Augustus a schimbat schema astfel: 31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30, şi 31, dându-ne astfel modul neregulat al numărului de zile ale lunilor pe care îl avem şi în zilele noastre. Motivul ar fi fost dorinţa ca lungimea lui Augustus să nu fie mai mică (şi inferioară ca importanţă) lui Iulius.

Deşi această teorie este răspândită şi în prezent, este aproape sigur că Sacrobosco a greşit. O pictură murală, care înfăţişează un calendar roman republican, s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce confirmă faptul că lunile aveau o lungime neregulată încă mai înainte ca Iuliu Cezar să reformeze calendarul astfel: 29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29, şi 29.

De asemenea, un lucru care nu s-a schimbat la trecerea de la calendarul roman la cel iulian au fost datele Nonelor şi Idelor. În particular, Idele erau pe 15 (sau pe 13) ale lunilor martie, mai, iulie şi octombrie. Acest lucru sugerează că lunile menţionate mai sus au avut tot timpul 31 de zile în calendarul iulian. În sfârşit, teoria lui Sacrobosco este contrazisă de lungimea de 31 de zile a lunii Sextilis dată de papirusul egiptean din anul 24 î.Hr.

Numerotarea anilor

Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării eră să-i numească după cei doi consuli care îşi inaugurau consulatul în acel an. Din 153 a. Chr., ei îşi începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iuliu Cezar nu a schimbat acest obicei. Anul acela era un an eponim (botezat cu numele unui magistrat). Anii romani au fost astfel numiţi până la mandatul ultimului consul numit în 541. Romanii numărau mai rar anii de la fondarea fondarea oraşului Roma, ab urbe condita (AUC). Această metodă era folosită de istoricii romani pentru determinarea numărului de ani dintre două evenimente, nu pentru numirea datei calendaristice. Mai mult decât atât, istoricii foloseau date diferite pentru fondarea Romei. Fasti Capitolini, o inscripţie care conţine o listă a consulilor, publicată de Augustus, folosea ca dată a fondării 752 a. Chr.. Data folosită de Varro, 753 a.Chr., a fost adoptată de istoricii moderni. Editorii renascentişti adăugau data fondării Romei manuscriptelor pe care le publicau, dând falsa impresie că romanii îşi numerotau anii. Este de amintit că anul de fondare varronian nu a început pe 1 ianuarie, ci în Ziua Întemeietorului – 21 aprilie. Acest lucru împiedica biserica romana timpurie să sărbătorească Paştele după 21 aprilie, deoarece sărbătorile de Ziua Întemeietorului erau în dezacord cu sobrietatea Postului Mare.

Pe lângă anii consulari, romanii mai foloseau uneori şi anii de domnie ai unui împărat. Anno Diocletiani, numiţi astfel după Diocleţian, au fost folosiţi de creştinii din Alexandria pentru a-şi numerota Paştile de-a lungul secolului al IV-lea şi al V-lea. În 537, Iustinian a hotărât ca, din acel moment înainte, data trebuie să includă numele împăratului, indicţiunea şi numele consulului. Indicţiunea a făcut ca anul Bizantin să înceapă pe 1 septembrie. În anul 525, Dionisie cel Mic a propus sistemul anno Domini, care s-a răspândit treptat în Europa Occidentală creştină, după ce sistemul a fost adoptat de călugărul Beda Venerabilul. Anii au început să fie numerotaţi de la anul presupus al naşterii lui Isus, de 25 martie –Buna-vestirea, pentru ca în curând această dată să fie schimbată pe 25 decembrie– Crăciunul, înapoi de Bunavestire în Anglia, pentru ca în Franţa anii să fie număraţi începând cu ziua de Paşte.

De la calendarul iulian la calendarul gregorian

Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al III-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea ţărilor catolice. Ţările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar ţările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea. Rusia a folosit calendarul iulian până după Revoluţia rusă, de aceea Revoluţia din Octombrie a izbucnit în noiembrie, conform calendarului gregorian.

Deşi ţările din Europa Răsăriteană au adoptat calendarul gregorian până în 1923, bisericile lor naţionale ortodoxe folosesc în continuare calendarul iulian. La un sinod de la Constantinopol din mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit. Acest calendar este format dintr-o parte solară, care este şi va fi similară cu calendarul gregorian până în anul 2800 şi o parte lunară, cu ajutorul căreia se calculează astronomic Paştele la Ierusalim. Toate bisericile ortodoxe au refuzat partea lunară, continuând astfel sărbătorirea Paştelui conform calendarului iulian, (Biserica Ortodoxă Finlandeză foloseşte calendarul gregorian pentru sărbătorirea Paştelui). Partea solară a calendarului a fost acceptată numai de unele dintre bisericile ortodoxe, şi anume: Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Alexandriei, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Cipriotă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Poloneză şi Biserica Ortodoxă Bulgară (în 1963), acestea sărbătorind Crăciunul pe 25 decembrie calendarul gregorian, odată cu bisericile catolice, până în anul 2800. Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucrainiană şi calendariştii vechi greci au continuat să folosească calendarul iulian pentru datele fixe, de aceea ei sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie calendarul iulian (7 ianuarie calendarul gregorian) până în anul 2100.

Calendarul gregorian

Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. O modificare a calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius şi a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea (numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute uşor înapoi în anul calendaristic.

Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul Conciliu de la Niceea în anul 325. Deşi unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceiaşi zi, în realitate aceasta nu s-a întâmplat. Biserica Alexandriei sărbătorea Paştele în sâmbăta după sau în a 14-a zi după luna plină care cădea după echinoţiul de primăvară, pe care l-au stabilit pe 21 martie. Însă Biserica Romei considera că echinocţiul cădea pe 25 martie şi folosea altă zi a de sărbătorire. Din secolul al X-lea, toate bisericile (cu excepţia a câteva de la graniţa Imperiului Bizantin), au adoptat Paştele alexandrin, care plasa încă echinocţiul pe 21 martie. Deşi călugărul britanic Beda Venerabilul notase deja schimbarea datei în 725, ea a continuat să se schimbe chiar în secolul al XVI-lea.

Mai mult, numărarea fazelor lunii care erau folosite ca să calculeze Paştele erau fixate pe calendarul iulian după un ciclu de 19 ani. Aceasta era o aproximaţie care dădea o eroare de o zi la 310 ani. Astfel, până în secolul al XVI-lea se acumulase o diferenţa de patru zile.

O rezolvare a problemei s-a găsit prin definirea unei reguli: anii divizibili prin 100 vor fi ani bisecţi numai dacă sunt divizibili şi prin 400. Astfel, în ultimul mileniu, anii 1600 şi 2000 au fost bisecţi, dar 1700, 1800 şi 1900 nu au fost. În acest mileniu, anii 2100, 2200, 2300 şi 2500 nu vor fi ani bisecţi, în timp ce anul 2400 va avea această calitate.

Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 şi a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582. Totuşi, datele de "5 octombrie 1582" până la "14 octombrie 1582" (inclusiv) sunt încă valide în aproape toate ţările, deoarece cea mai mare parte a ţărilor catolice nu au adoptat noul calendar la data specificată în bula papală, ci doar câteva luni sau chiar câţiva ani mai târziu (ultima în 1587). Ziua Anului Nou fusese deja standardizată în toată Europa Occidentală pe 1 ianuarie încă de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, inclusiv în ţările care deve-niseră protestante între timp, precum erau Germania, Suedia şi Anglia. Totuşi, deşi în Anglia ziua de 1 ianuarie a fost numită ziua Anului Nou, schimbarea numărului anului s-a făcut pe 25 martie – Lady Day (Buna-vestire) până în 1752. (În Scoţia s-a adoptat ziua de 1 ianuarie ca zi a Anului Nou doar în 1600, în condiţiile în care s-a continuat folosirea calendarului iulian).

Uneori este necesar să se indice până şi faptul că anii au două denumiri diferite datorită schimbării zilei de început a anului. De exemplu: "10 februarie/21 februarie 1751/1752". Această confuzie apare datorită faptului că Biserica şi Statul au folosit de cele mai multe ori sisteme dife-rite de calendare.

Ciclul de 19 ani folosit pentru calendarul lunar a trebuit corectat cu 1 zi la fiecare 300 sau 400 de ani, (de 8 ori în 2500 de ani), împreună cu corecţiile necesare aplicate anilor care nu mai sunt bisecţi, (1700, 1800, 1900, 2100,etc). De fapt, în felul acesta s-a introdus o nouă metodă de calculare a zilei Paştelui.

Adoptarea calendarului de către statele necatolice

Foarte puţine ţări au adoptat noul calendar pe 15 octombrie 1582. A fost vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia. Ţările necatolice nu au fost de acord cu adoptarea reformei calendarului. Anglia, Scoţia, ca şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile care fac parte din ceea ce este acum SUA), nu au adoptat calendarul gregorian până în 1752, moment în care a fost nevoie de o corecţie de 11 zile, (2 septembrie 1752 a devenit 14 septembrie 1752). În Imperiul Britanic s-au dat legi speciale pentru ca nu cumva să existe neînţelegeri cu privire la data plăţilor anuale sau lunare stabilite conform calendarului iulian.

Danemarca, Norvegia şi zonele protestante ale Germaniei au adoptat noul calendar solar în 1700, datorită influenţei astronomului danez Ole Rømer, dar nu au adoptat şi schimbările făcute anului lunar. În loc de aceasta, ei au hotărât să calculeze ziua Paştelui folosind momentul echinocţiului şi fazele lunii conform Tabelelor Rudolphine ale lui Kepler din 1627. Ei au adoptat schimbarea făcută anului lunar doar în 1776.

În cazul Suediei, schimbarea la calendarul gregorian a fost un proces gradual. S-a început schimbarea în 1700, dar s-a decis să se facă ajustarea cu 11 zile prin excluderea unei zile din anii bisecţi (ziua de 29 februarie) din 1700 până în 1740. În acest timp, nu numai că în Suedia calendarul era în dezacord atât cu cel iulian cât şi cu cel gregorian pentru o perioadă de 40 de ani, dar diferenţa nu era fixă, ci se schimba la fiecare 4 ani. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, sistemul nu a fost corect folosit, iar zilele care ar fi trebuit excluse din anii 1704 şi 1708 au rămas din motiv necunoscute în calendar. Regele Carol al XII-lea a recunoscut ineficienţa sistemului şi a hotărât abandonarea lui. Datorită complicaţiilor apărute, s-a hotărât revenirea la calendarul iulian şi introducerea unei zile suplimentare unice, 30 februarie, în anul 1712. Suedia a hotărât trecerea la calendarul gregorian în mod definitiv abia în anul 1753, când 17 februarie a devenit 1 martie.

În Rusia, calendarul gregorian a fost acceptat după Revoluţia din Octombrie printr-un decret al Sovietului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918, care făcea ca ziua de 31 ianuarie să fie urmată de 14 februarie 1918.

În România, calendarul a fost introdus în 1919.

În Grecia, acest calendar a fost adoptat în 1924.

Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit. Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100. Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paştele iulian, cu excepţia Biserica ortodoxă finlandeză care a adoptat paştele gregorian.

Republica China a adoptat în mod formal calendarul gregorian la proclamarea sa din 1 ianuarie 1912 dar, în curând, ţara s-a prăbuşit într-o epocă a dictaturilor militare, fiecare dictator folosind alt calendar. Unificarea Chinei sub autoritatea Kuomintang din octombrie 1928 a făcut ca, efectiv, prima zi a anului 1929 să fie 1 ianuarie a calendarului gregorian. Totuşi, în Republica China a fost menţinută numerotarea tradiţională a lunilor şi un Sistem al Erelor modificat, hotărând că primul an al Republicii Chineze a fost 1912. Acest sistem mai este folosit în Taiwan, unde s-a refugiat guvernul naţionalist al Republicii Chineze. De la proclamarea sa din 1949, Republica Populară Chineză continuă să folosească calendarul gregorian cu lunile numerotate, dar cu anii denumiţi în felul european.

Japonia a înlocuit calendarul tradiţional cu calendarul gregorian pe 1 ianuarie 1873 dar, la fel ca şi China, a continuat să numeroteze lunile şi a folosit numele împăraţilor în locul Anno Domini (după Hristos): Meiji 1=1867, Taisho 1=1912, Showa 1=1926 şi Heisei 1=1989. Numerotarea anilor în stil occidental (seireki) este însă practicată în egală măsură, inclusiv de unele agenţii guvernamentale.

Extinderea calendarului gregorian

Calendarul gregorian poate fi extins înapoi în timp, dacă este nevoie, la date la care era oficial calendarul iulian, folosind aşa-numitul calendar gregorian extins. Acest tip de calendar trebuie folosit cu mare precauţie, însă.

Pentru folosiri obişnuite, datele evenimentelor petrecute înainte de 15 octombrie 1582 ar trebui să apară în forma lor iuliană şi nu ar trebui convertite la echivalentele lor gregoriene.

>Datele evenimentelor care s-au produs în ţări în care calendarul gregorian a fost introdus după data de 4 octombrie 1582 sunt puţin mai problematice. De exemplu, în Marea Britanie şi posesiunile sale, (inclusiv coloniile americane), noul calendar nu a fost introdus decât pe 4 octombrie 1582. Cum se pot data evenimentele apărute în perioada de 170 de ani între 1582 şi 1752? Răspunsul depinde foarte mult de context, dar pentru fiecare caz trebuie făcut clar care dintre cele două calendare este folosit. Ar fi absurd să se meargă înapoi în timp şi să se schimbe datele tuturor evenimentelor istorice din această perioadă. Totuşi, este deseori recomandabil ca să se coreleze anumite date de pe "stil vechi" în date echivalente pe "stil nou", în cazul în care evenimentele respective trebuie corelate cu altele petrecute în ţări în care se introdusese deja calendarul gregorian.

Dacă se utilizează calendare diferite pentru comparaţii, putem avea parte de imposibilităţi logice, precum aceea a venirii la Londra perechii William şi Maria de Orange mai înainte de a părăsi Olanda, sau aceea a decesului lui Shakespeare şi a lui Cervantes în aceiaşi zi, (23 aprilie 1616), când, de fapt, Cervantes a decedat cu zece zile mai înaintea lui Shakespeare. Această coincidenţa aparentă a fost permisă de UNESCO pentru a marca ziua de 23 aprilie ca „Ziua Internaţională a Cărţii”.

Datele evenimentelor petrecute în Marea Britanie mai înainte de 1752 sunt arătate în mod normal în forma lor originală (stil vechi), în timp ce datele evenimentele petrecute în America (britanică) mai înainte de 1752 sunt prezentate de obicei conform calendarului gregorian (stil nou).

De exemplu, Shakespeare a murit pe 23 aprilie (stil vechi), şi doar rareori se întâmplă ca această data să fie convertită ca 3 mai (stil nou). Dar, deşi George Washington s-a născut pe 11 februarie (stil vechi), ziua sa de naştere este sărbătorită în zilele noastre pe 22 februarie (stil nou).

Totuşi, nici una dintre practicile de mai sus nu este universal acceptată în toate ţările, iar uneori este neclar ce calendar se foloseşte şi asta poate duce la premise false, care poate duce la date convertite incorect dintr-un calendar în altul. Odată cu creşterea interesului pentru istoria calendarului, apar mai multe informaţii despre datele reale ale evenimentelor şi erorile vechi pot fi corectate.

De asemenea, trebuie avut în vedere că atât calendarul extins gregorian cât şi cel iulian nu au anul 0, folosind în loc anii 1, 2, … atât pentru anii de dinainte de Cristos (î.Hr.) cât şi pentru cei ai erei creştine (d.Hr.). De aceea, succesiunea general acceptată este: … 2 î.Hr., 1 î.Hr., 1 d.Hr., 2 d.Hr., etc. Standardul ISO 8601 foloseşte numerotarea anului astronomic, care include un an 0 şi ani sub formă negativă şi pozitivă. De aceea, succesiunea anilor conform standardului ISO 8601 este -0002, -0001, 0000, 0001, 0002.

Precizia calendarului gregorian

Calendarul gregorian îmbunătăţeşte aproximaţia făcută de calenda-rul iulian prin neluarea în calcul a trei ani bisecţi iuliani la fiecare 400 de ani, rezultând un an mediu de 365,2425 zile medii solare, ceea ce duce la o eroare de 1 zi la 3300 ani prin comparaţie cu anul mediu tropical de 365,2422 zile, dar mai puţin de o jumătate de zi prin comparaţie cu anul echinoţiului de primăvară de 365,2424 zile. Amândouă aprecierile sunt mult mai precise decât cea iuliană, care are o eroare de 1 zi la 128 de ani, rezultând din aproximarea anului ca având 365,25 zile.

Pe o perioadă de mai multe mii de ani, calendarul gregorian va rămâne în urma anotimpurilor datorită scăderii vitezei de rotaţie a Pământului, care face ca durata zilei să crească în timp, (vezi şi acceleraţia de maree şi secunda în plus), în timp ce anul îşi păstrează durata constantă. Echinocţiul va apărea mai devreme cu un număr de zile egal cu [anul în viitor/5000]. Această problemă este una comună pentru oricare versiune de calendar, inclusiv pentru cel gregorian.

Dimensiunea existenţei, timpul [2]

Măsurarea timpului

Ceasul este un instrument de măsurare a timpului. În mod normal, termenul ceas se referă la un dispozitiv ce indică ora exactă conform unui standard de timp, iar termenul cronometru pentru un dispozitiv ce măsoară durate de timp. Prin extensie, termenl ceas se utilizează şi pentru dispozitive ce recepţionează şi indică ora exactă transmisă de un dispozitiv aflat la distanţă.

După modul de funcţionare distingem:

·      ceasuri solare, care indică timpul solar adevărat:

o  cadranul solar;

o  gnomul.

·      clepsidre cu nisip sau cu apă;

·      lumânare gradată;

·      ceasuri mecanice:

o  ceas cu pendul (ce utilizează un pendul gravitaţional);

o  ceas cu pendul de torsiune;

o  ceas cu balansier (ce utilizează un pendul elastic);

·      ceas electromecanic;

·      ceas electronic, care în ciuda numelui, măsoară timpul pe baza unui fenomen mecanic, vibratia unui cristal de cuarţ;

·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.

Pentru a determina o perioadă exactă de timp se foloseşte cronometrul, (Cronos mitologia greacă), sau:

·      tahimetru scară de pe cadranul sau de pe luneta unui cronograf, cu ajutorul căreia se pot măsura vitezele

·      pulsometru folosit în medicină pentru măsurarea pulsului;

·      altimetru folosit de alpinişti pentru determinarea timpului şi alti-tudinii;

·      ceasuri prelucrate în calculatoare de buzunar, telefon mobil etc.

După utilizare şi formă ceasurile pot fi:

·      Ceasuri de perete (cu pendulă), sau ceasuri de turn (orologii);

·      Ceasuri de buzunar, sau ceasuri de mână;

·      Ceasuri deşteptătoare;

·      Ceasuri atomice (de o precizie mare);

·      Ceasuri pentru scufundători, pentru şah;

·      Ceasuri pentru piloţi;

·      Ceasuri astronomice;

·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.

·      În trecut au fost folosite ceasuri de meridian, clepsidre, ceasuri cu nisip, cu apă, sau ceasuri solare.

Cronologia invenţiilor

·      cca. 1280: Ceasul cu roţi in Anglia Mănăstiri şi Catedrale

·      1427: Diferite părţi componente şi arcul, Heinrich Arnold

·      1510: Ceasul de buzunar, Peter Henlein, (Nürnberger Ei)

·      1657: Ceas cu pendulă, Christian Huygens

·      1923: Ceas automatic, John Harwood

·      1927: Ceas cu curare, Warren Alwin Marrison

·      1949: Ceas atomic

·      1967: Ceas cu unde radio, Wolfgang Hilberg (Telefunken – Patent)

Organizarea timpului: Calendarul

Un calendar astronomic este un mod de divizare a timpului stabilit după fenomene astronomice ciclice, ca de exemplu fazele Lunii, mişcarea aparentă a Soareluisau o combinaţie a poziţiei celor două corpuri cereşti.

Calendar solar

Calendarul solar stabileşte durata unei zile, a celor patru anotimpuri, solstiţiile şi echinocţiile în raport cu traiectoria aparentă a Soarelui pe bolta cerească.

Exemple de calendare solare:

§      Calendarul dacic;

§      Calendarul egiptean;

§      Calendarul coptic;

§      Calendarul zoroastric;

§      Calendarul maya;

§      Calendarul aztec (Tenochtitlán);

§      Calendarul iulian;

§      Calendarul gregorian;

§      Calendarulul francez instaurat în timpul Revoluţiei Franceze (24 august 1795).

Calendar selenar

Calendarele selenare (sau lunare) iau ca reper mişcarea Lunii în jurul Pământului.

Exemple de calendare lunare:

§      Calendarul sovietic;

§      Calendarul ebraic;

§      Calendarul tailandez;

§      Calendarul chinez.

§      Calendarul tailandez;

Mai mult sau mai puţin importante în timpurile actuale, toate aceste calendare au marcat cultura şi civilizaţia umană. Având aspect social pregnant, calendarele utilizate în spaţiul creştin este o dovadă de organizare modernă a timpului. Până la urmă toate calendarele au urmărit asta, dar bazându-se pe concepţiile culturale ale respectivei civilizaţii, nu au ajuns să fie adoptate la modul general. Dar până la urmă... Istoria e scrisă de învingători.

Cu o importanţă mare, chiar enormă, pentru ceea ce a însemnat bagajul de cunoştinţe ştiinţifice al acestor civilizaţii dispărute şi pe care creştinismul le-a mai şi dosit prin Biblioteca Vaticanului, păstrându-le secretul cu străşnicie, nu trebuiesc tratate la modul de subiecte de informaţie, motiv pentru care aici nu se va face referire la ele. Însă, tocmai luând în considerare informaţiile extraordinare ce le aduc acestea, tratarea şi discutarea lor a meritat subcapitole separate.

Calendarul iulian

Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr., (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondenţa cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferenţă în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conştient de imperfecţiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma calendarului gregorian, care făcea reglarea funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte). Uneori, pentru a evita confuziile dintre cele două moduri de datare, se foloseşte denumirea de Stil Vechi prin comparaţie cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.

De la calendarul roman la cel iulian

Anul obişnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile. Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie şi martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor 5 zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 378 de zile.

Conform scriitorilor romani Censorinus şi Macrobius ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de 4 ani, ducând la o deviere de 1 zi pe an pentru orice solstiţiu sau echinox. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. Atât cât poate fi determinat cu siguranţă din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată şi arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi.

Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, aşa cum s-a întâmplat după al doilea război punic şi în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical. Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetăţenii romani obişnuiţi nu cunoşteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de oraşe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiţi ani ai dezordinii. Problema a devenit mai mare pe vremea lui Iuliu Cezar, (63 î.Hr. – 46 î.Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î.Hr.

Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. Înainte de a fi aplicată reforma, zile care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie şi decembrie 46 î.Hr., sub forma a două luni suplimentare faţa de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie. Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulaţi, a fost numit ultimul an al dezordinii. Primul an în care a funcţionat reforma a fost 46 î.Hr..

Eroarea anilor bisecţi

În ciuda faptului că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, cei chemaţi să pună în practică reforma se pare că au înţeles greşit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, nu la patru, cum era normal. Cezar Augustus a remediat această discrepanţă după 36 de ani de la prima greşeală. El a hotărât să sară câteva zile pentru a corecta eroarea.

Alternanţa istorică a anilor bisecţi în această perioadă nu ne-a fost transmisă de nici o sursă antică, deşi existenţa anilor bisecţi la fiecare trei ani este confirmată de o inscripţie care datează din anul 8 sau 9 A.D. Învăţatul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma lui Augustus a avut loc în anul 8 A.D., şi a stabilit că şirul de ani bisecţi a fost 42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12-9î.Hr, 8, 12A.D., etc. Această propunere este cea mai răspândită soluţie acceptată. Uneori se sugerează că anul 45 î.Hr a fost un an bisect.

S-au propus şi alte soluţii. Kepler a propus ca şirul corect al anilor bisecţi să fie 43-40-37-34-31-28-25-22-19-16-13-10î.Hr., 8-12 A.D. etc. În 1883, învăţatul Matzat a propus şirul 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11î.Hr., 4-8-12 A.D., etc., bazându-se pe un pasaj din Dio Cassius, care menţiona o zi din anul 41î.Hr. ca fiind contrară regulii (lui Cezar). În 1960, Radke a presupus că reforma a fost instituită de fapt când Augustus a devenit Pontifex Maximus în 12î.Hr., sugerând secvenţa 45-42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12î.Hr., 4-8-12 A.D., etc.

În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care conţinea efemeride (tabel al poziţiilor pe cer ale soarelui, lunii şi planetelor), datat în anul 24 î.Hr. atât în calendarul egiptean cât şi în cel roman. Din acest papirus se poate deduce că cea mai probabilă succesiune a anilor bisecţi este 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11-8 î.Hr., 4-8-12 A.D. etc., foarte aproape de şirul sugerat de Matzat. Aceasta ne arată ca şirul standard cu an bisecţi la fiecare patru ani începe în anul 4 al erei noastre, la 20 de ani de la reforma lui Augustus. Acest şir face ca anul roman să coincidă cu anul iulian în perioada 32-26 î.Hr. Aceasta sugerează că unul dintre scopurile reformei lui Augustus a fost aceea de a asigura ca datele cheie ale carierei sale să rămână neschimbate, (precum aceea a căderii Alexandriei de pe 1 august 30 î.Hr. care a rămas neschimbată de reformă).

Datele romana inainte de anul 32 î.Hr. erau în mod tipic cu o zi sau două în urma aceleiaşi date din calendarul iulian. Astfel, data de 1 ianuarie din calendarul roman când s-a aplicat reforma iuliană, cade de fapt pe 31 decembrie 46 î.Hr. a calendarului iulian.