Bucurii în a fi Om

 Nădejdea este lanţ puternic agăţat de ceruri. Dacă ne ţinem strâns de el ne trage încetul cu încetul spre înălţimea aceea şi ne ridică deasupra tuturor răutăţilor din această viaţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

În viaţa cotidiană, în viaţa de zi cu zi, în psihologie dar şi în duhovnicie, toţi oamenii râvnesc să atingă o stare de mulţumire şi bucurie. Starea de mulţumire este aşa de vulnerabilă, omul nu are nici un instrument sigur prin care să stăpânească pacea, liniştea, aşezarea şi mulţumirea. Bucuria este un dar care vine de sus şi nu are în mod obligatoriu legătură cu condiţionările exterioare.

Atunci când Dumnezeu se sălăşluieşte în om, în sufletul omului se naşte mulţumirea, se naşte bucuria, se naşte pacea. De aceea şi Sf. Ap. Pavel îndeamnă a se da mulţumire pentru toate (I Tes 5, 18), chiar şi atunci când nu este totul convenabil, pentru că „Dumnezeu se foloseşte chiar şi de cele rele pentru promovarea binelui” (Sf. Grigorie de Nyssa).

Câţi dintre oamneni n-au fost măcar o singură dată în viaţă dominaţi, risipiţi de întristare sau depresie? De ce? Pentru că semnul prieteniei cu Dumnezeu a fost prăbuşit, a fost anulat, pentru că relaţia personală cu Dumnezeu nu a fost o realitate puternic înrădăcinată. Prietenia cu Dumnezeu înseamnă încredere neclintită în purtarea Sa de grijă. Fără o încredere nezdruncinată în Dumnezeu sufletul nu află odihna. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Omul care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se încrede în El a atins rădăcina bucuriei şi are izvorul întregii veselii”. Dar această încredere odihnitoare este un pisc ce nu se cucereşte doar printr-o privire uimitoare.

Uneori Dumnezeu lasă omul dominat de întristare pentru a arăta ce poate face atunci când este singur. Omul fară ajutorul lui Dumnezeu ajunge să fie purtat adeseori fie în tenebrele mândrei, fie ale deznădejdii. Aceasta este diada întunericului care îi şopteşte insidios omului, fie că este un nimeni şi că existenţa lui nu are nici un sens, fie că este o persoană mult mai importantă decât celelalte. Şi este ciudat că aceeşi persoană este chinuită la intervale scurte de timp, fie de mândrie fie de deznădejde, fapt care evidenţiază lucrarea duhurilor rele care înviforează şi chinuie sufletul omenesc. Duhurile însingurării vrea să-l despartă, prin gânduri tenebroase, prin necredinţă şi îndoială de Duhul Sfânt, izvorul bucuriei, pentru a se duce în hăul întristării şi al dezolării. În Acatistul Duhului Sfânt se spune: „Când Duhul Sfânt S-a îndepărtat de la Saul atunci spaima şi neliniştea l-au cuprins, iar întunericul desnădăjduirii l-a coborât în cele mai dedesubt; aşa mi s-a întâmplat şi mie în ziua întristării şi împietririi sufletului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta. Veselia sufletului meu, dă-mi a te chema necontenit până ce lumina Ta mă va lumina pe mine cel împuţinat la suflet!”

Când omul îşi concentreză prea mult atenţia spre trecut şi împrospătează în memorie eşecurile sale, atunci el este hărţuit de întristare. Asupra trecutului nu se mai poate opera niciodată, trecutul rămâne trecut, de aceea atuci când încearcă să îndrepte şi înfrumuseţeze în mintea sa greşelile sale din pricina cărora acum suferă, în sufletul său se naşte melancolia şi depresia. Atunci când amintirea evenimentelor neplăcute creează în suflet întristarea omul trebuie să înţeleagă ca „singura nenorocire este să fii despărţit de Hristos” (Sf. Ioan Gură de Aur). Sau ceea ce spune Traian Dorz:

„Poţi să renunţi la tot ce ai,

să nu renunţi la rai.

Poţi pierde tot ce ai frumos,

să nu-l piezi pe Hristos”.

Atunci când este legată mulţumirea omului doar de lucrurile cele vremelnice, numai cu aspiraţiile pământeşti, omul se vede tot mai neputincios cum ele se risipesc ca nişte iluzii undeva într-un viitor îndepărtat care niciodată nu devine prezent. Toate realizările lumii, toate performanţele artei lumeşti (muzica, pictura...) spun că există o fericire, există o împlinire dar  nu se deschid şi căile către acestea. Se vorbeşte despre rai, dar nu se deschide calea către el. Toate lucrurile care uimesc şi exaltă de multe ori, înfiripă şi dezvoltă în om un complex refulat al paradisului pierdut. Este imposibil a vâsli pe marea de sensuri ale exaltărilor confuze din lumea artei şi a nu exista rătăcirea în tenebrele întristării şi ale lipsei de sens. Dar dacă în acest univers se găseşte calea pe care Dumnezeu a deschis-o spre tărâmul bucuriei, atunci arta ajută în apropierea de Dumnezeu.

Când se conştientizează şi mai ales când simte că se trăieşte în Împărăţia lui Dumnezeu, în suflet se naşte mulţumirea. Este poate foarte sugestivă ideea că „mulţumire” traduce cuvântul grecesc, atât de întâlnit, „euharistie”. În Liturghie, Dumnezeu vrea să-l ducă om pe tărâmul euharistiei adică pe tărâmul mulţumirii. Gândind că viaţa este o liturghie universală, se înţelege că Dumnezeu dacă vrea să dea omului ceva, acest dar este mulţumirea şi fericirea.

Pr. prof. Alexander Schmemann, leagă mulţumirea de cunoaştere a lui Dumnezeu: „Aşa cum este cu neputinţă să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu fără să-L cunoşti, tot aşa este cu neputinţă să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să nu Îi mulţumeşti... Cunoaşterea lui Dumnezeu transformă viaţa în mulţumire, iar mulţumirea transformă veşnicia în viaţa veşnică“. De aceea atunci când omul Îl află şi Îl cunoaşte pe Hristos Care deschide calea adevărată spre Împărăţia Sa, abia atunci, în suflet, se naşte mulţumirea şi bucuria.

În Sfânta Liturghie oamenii sunt contemporani cu toate evenimentele pe care Mântuitorul Hristos le-a făcut pentru mântuirea omului, de la Naştere şi până la cea de a doua Venire a Sa. În Liturghie, oamenii sunt contemporani chiar cu cea de-a doua venire a Mântuitorului. Doar aşa nu mai există teama de Sfârşitul Lumii, dacă se trăieşte cu adevărat Sfânta Liturghie.

Relaţia personală, prietenia cu Dumnezeu nu este o serenadă dulce, un cântec siropos, ea este un drum cu multe căderi şi ridicări. Este o relaţie în care bucuria, pacea şi încrederea sunt înviforate fără milă de însingurare, tristeţe şi îndoială. În mod paradoxal prietenia cu Dumnezeu nu face viaţa mai uşoară, ci mai grea; până se ajungi a se cuceri o certitudine, se trece prin atâtea lupte. „Cu toate acestea numai astfel de lupte îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană, superioară; numai în astfel de lupte cu eforturi, în urcuşiri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană cu adevărat” (Alexander Schmemann).