Sunt numiţi în fel şi chip: oameni credincioşi, Slujitori ai Luminii, ori chiar mesageri ai lui Dumnezeu pe Pământ. Astfel de titluri îşi iau unii oameni care, în mod conştient sau nu, aleg să se numească în multe feluri pentru a-şi justifica un singur act necesar pe lumea asta, şi anume câştigul banilor. Referirea nu este la omul de rând, ci la acei iniţiatori, învăţători, guru sau aşa-zişi maeştri în diferite practici spirituale care cer taxe de mai multe zeci sau sute de lei (sau euro mai nou) pentru ceea ce oferă ei publicului. De la iniţiatorii Reiki, care cer bani mulţi pentru diferite iniţieri dar susţin că energia transmisă vine de la Creator şi este Iubire pură, până la “mari” învăţători care cer tot felul de taxe exuberante pentru câteva ore de învăţături care, oricum, în cea mai mare parte sau chiar în întregime, sunt copiate din cărţi de esoterism şi doar modificate ca şi formulare. Întrebarea este: unde există o logica în aceste fapte şi unde este puritatea în asta?
Dacă totul este Iubire şi Iubirea vine de la Creator, de ce este vândută această energie pe bani sau orice alt bun material?
Mulţi justifică asta prin faptul că nu este plătită energia transmisă ci munca/timpul/efortul depus. Justuficarea este reală dar... dar valoarea chiar justifică “munca” depusă, sau timpul pierdut, efortul depus? Este ceva ce depăşeşte activitatea omului obişnuit?
Nu! Atunci nu se poate explica decât prin faptul că fac asta doar pentru bani. Iar dacă sunt aşa de mari credincioşi cum nu îşi caută rădăcinile în ceea ce aduc mereu pe tapet: viaţa lui Iisus. Nu apare pe undeva să fi stabilit Învăţătorul o taxă de intrare pe Muntele Măslinilor la predicile sale...
Erau atunci alte vremuri, materialismul şi goana după cele materiale nu era atât de nebună, oamenii nu judecau pe alţi oameni după haine, conturi şi maşini, dar normalitatea şi moderaţia este posibilă şi azi. E vremea de a se da Cezarului ce-i al Cezarului oameni buni! Dumnezeu are de toate în Univers, ar fi culmea să fie imaginat ca egoist sau reţinut în a ajuta de cumva nu este plătit cel prin care el lucrează pentru oameni.
Cei care îi susţin pe aceşti impostori, conştienti sau nu, ar fi bine să se gândească la următorul lucru: Creatorul, orice nume ar avea, i-a făcut pe toţi la fel în structură şi potenţial. Oamenii au ales ce şi cât să manifeste din acest potenţial, dar dacă unii nu şi-au manifestat anumite laturi, nu însemană că ele nu există în fiecare. Astfel ceea ce se obţine prin acei bani daţi, în plus, degeaba, celor ce se autoproclamă şi îşi afişează peste tot titlurile şi titulaturile, este doar o dovadă sau mai bine zis o încurajare că deja există în propria persoană acel ceva îm care se crede ca este oferit de cel plătit. Dar oare o încurajare, o astfel de faptă cu adevarat luminoasă, nu ar putea fi făcută mult mai curat fără să se ceară preţ cu ridicata? O donaţie este binevenită întotdeauna... Plata unor activităţi, a cheltuielilor, este o obligaţie. Însă nimeni nu poate vorbi de valoare adăugată pe care nu se plăteşte taxă!
Au trecut oamenii printr-o perioadă tulbure, din punct de vedere spiritual. Şi nu din motive reale, ci din motive inventate de unii dintre Lucratorii în lumină, Slujitorii Luminii ori altfel numiţii şi autonumiţii farisei ai timpurilor de acum. Realităţi cosmic, rare, e foarte adevărat, coincidenţe, au fost să se întâmple şi vechi previziuni să se împlinească în anul 2012. Era anul prevestit ca an al căderii şi ridicării, prăbuşirii şi înălţării unora sau altora şi pentru aceasta mulţi se pregăteau în fel şi chip. Unii se arătau purtătorii de standard ai Marii Graţii Divine, alţii căutau să se dea bine, ori să se alăture acelora pe care îi considerau a fi demni de încrederea şi plata pe care le-o dăduseră pentru a fi salvaţi.
Şi-au aşteptat să vină anul 2012 să-i salveze ori de a-i ajuta un Cutare Maestru pentru a li se înălţa, ori ridica, “vibraţia”, pentru a se putea să fie salvaţi... Au aşteptat, gândind că dacă plătesc pentru a face un număr de iniţieri într-un sistem, un alt număr într-un alt sistem, totul se va rezolva şi vor putea comunica, în voie, cu Sinele...
Mai mereu, chiar mereu, s-a căutat salvarea în exterior şi, de obicei, cu cât mai puţină muncă, cu cât mai puţin efort, cu cât mai puţină implicare. Mai bine o plată, nişte bani mai mulţi... suficient pentru a se începe a se visa la voci care vorbesc direct minţii, suficient pentru a începe channeling-ul şi a publica texte venite direct de la Arhangheli, Sfinţi sau entităţi intra ori extra terestre, suficient pentru a începe un şir de conferinţe care, înainte de întâmplarea celor ce sunt prevestite, pregătesc pentru salvare pe toţi cei ce ascultă vorbe, după ce au plătit pentru a le asculta, întâmpinaţi, sau petrecuţi la plecare cu un “Namaste” răsunător!
Este trist. Este trist unde s-a ajuns, pornind de la idei de genul “spiritualitate”, “ezoterism”, “cu toţii suntem unul”, odată ce informaţii scrise despre aceste lucruri au tot apărut, mai peste tot, în mass-media. Şi acum, mai toţi care nu sunt prea ocupaţi cu alte lucruri, se bagă pe felie, să fie cu toţii în aceeaşi turmă.
N-aş vrea, n-am de gând ca cineva, nici măcar o singură persoană, din cele care citesc aceste rânduri, să se simtă insultat. Singura-mi dorinţă este ca, mai degrabă, oricine, omul, să privească în juru-i, în sine, să o facă detaşat, pe cât se poate de obiectiv faţă de subiectul a ceea ce scriu aici, de conjuncturi şi de acela care pune în cuvinte o privire asupra realităţii. Iar eu fac asta pentru că văd că unii oameni caută un drum, alţii cred că au găsit un drum, minţindu-se. Mai ales spre aceştia din urmă îmi trimit gândul...
Doar repetând aceleaşi cuvinte ale altora, ca şi unii învăţaţi din trecut, doar făcând şiruri de fraze cu o anumita logică, doar comunicând cu cine ştie ce fiinţă, maestru sau înger (sau ce o mai fi, cum o mai fi numit şi crezut), unde se ajunge? Doare prea tare îndemnul “Cunoaşte-te pe tine însuţi şi adevărul te va elibera”? Doare prea tare să se înţeleagă, că fiecare este aici pentru o viaţă întreagă spre a-şi explora lumea interioară? Doare prea tare să se ştie că nu există nici un salvator, nici un mântuitor, nici o Mare Fiinţă care să-l salveze pe om din căderea în adâncurile cele mai întunecate în care e arzătoare, chinuitor de arzătoare, flacăra ignoranţei?
Din frica de durere am văzut multă alergătură spre a-i găsi pe cei plini de “lumină şi iubire” care sar, cu cuvinte pritrocite, să-i ajute pe ceilalţi. Sar cu idei nobile, plini de ei şi plini de mândria cu care se declară plini de har, cu îndemnul de a fi urmaţi în nobila ideea de a salva mii şi zeci de mii de oameni, de a-i elibera, de a-i trezi! Sar cu propuneri de a ţine cursuri, pentru a-i învaţa pe cei cu dare de mână ceea ce deja de milenii au la toţi oamenii la dispoziţie, oricum, dar contra cost, taxat, fără cruţare. Şi cât de bine se simt aceşti “mari învăţători”, cu atâta dragoste şi lumina cu care inundă creierii, invocând aspecte care mai de care mai profunde ale Universului…
Am mai spus şi până acum câte ceva despre toate acestea. Am spus, dar am şi făcut... Nu ştiu câţi au înţeles şi nici câţi au luat-o drept altceva decât o înţelegere a unui adevăr vechi de când lumea: Ajutorul pentru deschiderea porţii înspre cunoaştere nu poate avea preţ, neştiindu-se cât este de mare, doar răsplata, care se întoarce, mai devreme sau mai târziu, îi poate arăta adevărata mărime...
M-aş face rugător spre oameni pentru o oprire la ideea salvării primeia şi singurei fiinţe pe care oricine o poate cu adevărat salva: el sau ea, propria persoană, propria fiinţă... Ea, cea care aşteaptă de zeci de vieţi pentru a fi salvată... Însă omul îşi bate capul cu alţii... În vremea de azi, în era actuală, cea a banului, totul se face pe bani, până şi învăţătura şi ajutorul spiritual tot pe bani e. Cei ce dau cer, cei ce au nevoie se grăbesc să plătească. Cer pentru ceva ce poate fi chiar nimic, plătesc pentru a primi ceva ce poate fi chiar nimic. Fiindcă nici meritul de a primi nu se poate cumpăra...
Poate că oamenii se grăbesc şi nu cred în Karmă, şi asta chiar şi cei care vorbesc, pe unde apucă, tocmai de Karmă. Dacă ar fi să creadă în ea, ar înţelege ceea ce propăvăduiesc: dacă se dă Universului ceva, oamenilor, răspunsul la acel ceva trebuie să vină pe măsură, fără să fie impuse taxe pentru cunoaşterea spirituală şi serviciile energetice oferite, fără a se invoca dreptul divin de a avea prin ceea ce se cere, sub pretextul că este o accepţiune din partea celui care plăteşte. “Vrem să fim cu toţii Unul”, dar se cere un schimb de energie monetară, fără să se lase echilibrul Universal să se instaureze singur. Se poate ca omul să nu cunoască valoarea unei anumite iniţieri daca nu i se pune o taxă! Cum oare va fi conştient omul de acea iniţiere? Să o considere valoroasă pentur că l-a costat cât traiul firesc pe o saptamână sau o lună, sau să o considere valorasă pentru că ajunge să-i înţeleagă valoarea intrinsecă?... Am văzut însă că nu se spune, dar bariera se pune faptic, ca şi cum s-ar spune “Până aici, cunoaşterea se limitează la Ban!
Cum să fie alţii treziţi când cei care propun asta dorm şi ei? Să fie o diferenţă între cei care nu-s treziţi şi cei care s-au pus să doarmă pe o saltea în care îşi adună banii plătiţi de cei amăgiţi întru trezire şi vindecare în forma în care îşi văd ei vindecarea şi nu în forma în care trebuie să le fie vindecarea? Oare fără să ne scoatem bârna din ochiul nostru, putem să ne batem capul de ceea ce are în ochi aproapele nostru?
Nu se va crea nici o unitate pe Pământ, aşteptând, şi tot aşteptând, pe alţii care să fie salvatori, în timp ce fiecare îşi vede de treburile zilnice, de obiceiuri şi năravuri. Nu va avea loc nici o unire, dacă în continuare oamenii se vor ocupa de alţii, înainde de a se fi ocupat, complet, cu ei înşişi. Degeaba se vorbeşte orbilor, când ei plătesc informaţia ce prin vorbă li se dă, şi apoi ajung să facă ce vor cu ea... Dacă i se dă unui copil o armă, cel mai sigur, cu prima ocazie, se va răni rău, foarte rău. Singura diferenţă este că în cazul informaţiei spirituale efectele se văd lent, foarte lent, în timp... A trecut 2012? Va trece şi 2030... Nu va veni nici o salvare, de nicăieri, pentru cei care doar visează şi în mintea lor speră că cineva îi va salva, fără să creadă că aceasta e un ceva ce se află de mult în ei. Visul însă e dulce... Doar finalul este amar. Viaţa se va termina cândva pentru fiecare şi atunci se va arăta deznodământul!
Singurul salvator şi mântuitor se află în noi înşine, acoperit de tone de iluzii şi minciuni, de speranţe şi dorinţe, şi pe acest salvator ne îndeamnă vocile trecutului să-l căutam, prin a ne cunoaşte pe noi înşine, înainte de toate.
Acum, după citirea acestor zise, e timpul reacţiilor: agitaţi-vă, revoltaţi-vă, râdeţi de cele zise aici. Sau enervaţi-vă şi spuneţi “uite şi la tâmpitul acesta, ce deştept se crede!”. Eu spun un lucru: ştiu că pot salva, în mod sigur, o singură viaţa, şi asta este a mea. Restul, se vor salva singuri cu ceea ce a fost pus în ei. Omul nu mai poate primi mai mult decât a primit deja. Poate doar să i se tot arate că deja are tot ce-i trebuie...
Şi mai spun, cu toate uraganele ce ştiu că se pot porni împotrivă-mi, în final, că tot trendul spiritualităţii care a prins formă în România în principal, în ultimii ani, va dispare încet, la fel cum a apărut. Vor dispare channelerii, iniţiatorii mari în diverse sisteme, şi vor rămâne cei care au ştiut să tacă în faţa turmei de neştiutori duşi de nas de nişte cuvinte şi câteva spasme de adrenalină trăite în aşa-zise stări de "înaltă conştiinţă", amăgiţi de câteva demonstraţii de "mare putere divină", şi alte lucruri de felul asta. Ştiu că vorbesc pentru căţiva, foarte puţini care vor rezona cu lucrurile zise aici. Dar nici nu caut mai mulţi. Celorlalţi... deşi ar trebui să le urez “vise placute!”, nu o pot face! Eu sper să găsească şi ei Calea! Care este doar una: Adevărul! Cel care face să fie întreagă Viaţa!
