26 mai 2012

Înţelesuri din lumea nouă

Despre cea de-a patra dimensiune se vorbeşte mereu şi se tot vorbeşte pentru că nu s-a înţeles prea exact despre ce vorba.
Pentru început trebuie spus că spaţiul în care se desfăşoară acum existenţa este un spaţiu tridimensional, adică există 3 direcţii de mişcare principale: stânga/dreapta, înainte/înapoi, sus/jos. Deoarece sunt 3 direcţii posibile, sunt necesare 3 valori pentru a descrie poziţia unui punct (x, y, z). Într-un sistem bidimensional, sunt necesare doar două valori (x, y).
Deci în sistemul tridimensional se poate spune cuiva să înainteze 3 metri, încă 2 metri la stânga după care să se caţere pe o frânghie încă 5 metri. Se observa faptul că aceste 3 direcţii sunt perpendiculare una cu cealaltă, fiecare e unică. Asta înseamna ca se poate merge înainte sau înapoi cât se vrea, fără a se reuşi să se meargă astfel la stânga sau la dreapta şi nici în jos sau în sus. Daca ar exista totuşi o a patra dimensiune (x, y, z, t) aceasta ar trebui să fie perpendiculară cu celelalte trei direcţii.
În imaginea alăturată se poate compara foarte bine ceea ce înseamnă spaţialitatea sistemelor fizice: dimensiunea zero e reprezentată de un punct, prima dimensiune de o linie, cea de a doua de un pătrat, cea de a treia de un cub şi în final, cea de a patra de un hypercub.
Ce este hypercubul? Când se încearcă reprezentarea celor 3 dimensiuni ale unui pătrat pe o suprafaţă plată, se desenează două pătrate şi se unesc liniile verticale, între ele, cu altele oblice. În patru dimensiuni cubul se va multiplica în acelaşi mod, unindu-se acumîntre ele, cu linii oblice, cuburile. Aceasta este o încercare de reprezentare a celeo de-a patra dimensiuni pe o suprafaţă bidimensională, plată, nicidecum exactă, dar care ajută la a se înţelege mai bine, acum, în acest stadiu al viziunii umane. Dacă s-ar lucra în transpunere pe o suprafaţă holografică, înţelesul ar fi mult mai uşor....

Platlandia
Imaginaţia poate avea un rol esenţial în înţelegeri şi definiri... Imaginaţia care ţine cont şi de realităţi, ştiinţifice acum, poate da o imagine completă, dacă nu a unui univers viitor, cel puţin a celui actual.
Dacă ar exista un univers complet plat, în care trăiesc fiinţe bidimensionale? Un perete în lumea plată, Platlandia, este o linie, şi la fel este şi pielea unui individ, în spatele căreia se ascund organele interne. Platlandezii sunt ciudaţi deoarece sunt nevoiţi să folosească acelaşi orificiu pentru îngurgitare şi pentru excreţie; altminteri s-ar desface în mai multe părţi. Mişcările lor sunt limitate la doar două direcţii (înainte-înapoi, stânga-dreapta).
Oamenii, ca fiinţe tridimensionale, pot obţine cu usurinţă o imagine a Platlandei, într-o dimensiune ce nu există în spaţiul acesteia.
În interiorul cadrelor lor liniare şi plate, platlandezii sunt riguros protejaţi de privirile vecinilor lor, dar pentru om nu au secrete; oamenii pot privi nestânjeniţi în camerele şi sertarele lor încuiate şi, oricât de straniu s-ar părea, se poate vedea interiorul corpului lor în orice moment. Manifestarea oamenilor pentru ei poate fi înţeleasă de ei ca a unor zei, căci oamenii pot face obiectele să dispară şi să apară din cele mai tainice locuri, pot fi ei mutaţi într-o clipă dintr-un loc în altul al spaţiului lor (o experienţă pe care ei ar interpreta-o drept mistică), pot fi chiar răsuciţi, trecându-i astfel prin cea de a treia dimensiune, astfel încât partea lor dreapta să devină partea lor stângă şi invers. Oamenii îi pot observa oricând fără ca platlandezii să remarce prezenţa omului.
Acum trecând pragul de la două dimensiuni la trei dimensiuni, platlanezii devin oameni şi pentru oamenii de acum, care trec în a patra dimensiune, comparativ devin zei...
Este evident că o fiinţă cu existenţă cvadrimensională va putea acţiona în lumea tridimensională în exact acelaşi mod în care tridimensionalii acţionează în lumea bidimensională. Această fiinţă ar putea fi aici şi totuşi să rămâna neremarcată, ar putea trece prin corpuri solide şi ar putea avea acces la conţinutul unui seif sau sertar, fără să le deschidă.
Această idee e uşor de înţeles, dar obligă la două întrebări:
-cum ar putea omul să vadă o fiinţă cvadrimensională?
-cum vede această fiinţă pe om?
Oricât s-ar căuta răspunsul la prima întrebare, nu se poate găsi unul tocmai adecvat, deşi imaginaţia poate furniza nişte analogii clarificatoare; la cea de a doua întrebare se poate răspunde, dar situaţia reală este extrem de complicată.
O fiinţă plată care trăieşte pe suprafaţa supei pusă în farfurie pentru a fi mâncată, va percepe lingura care traversează spaţiul său ca pe o simplă linie, a cărei dimensiune variază în timp. Singurul mod în care un platlandez ar putea percepe cea de a treia dimensiune a spaţiului ar fi prin intermediul timpului.
Avantajul omului constă în faptul că pot să realizezeze ce este o lingură, prin vizualizarea concomitentă a tuturor părţilor sale; pentru creatura de pe supă, lingura este o fiinţă bidimensională ciudată care se transformă imprevizibil, apărând şi dispărând din nimic şi a cărei formă prezintă schimbări misterioase în timp.
Un om de ştiinţă de geniu din spaţiul bidimensional ar putea fi în stare să efectueze calculele necesare pentru a ajunge la concluzia că zeul e de fapt un obiect solid tridimensional, dar nici măcar el, cel care în formule l-ar putea bine defini, nu ar putea să îşi imagineze cum arată o lingură tridimensională. Aşa cum fiinţele plane, plate, sunt deschise pentru oameni, dar nu şi pentru celelalte fiinţe plate, tot aşa oamenii sunt deschişi fiinţelor cvadrimensionale, deşi nu pot arăta propriul interior altor fiinţe umane, oricât de mult ne-am s-ar dori aceasta. În cadrul percepţiei vizuale cvadrimensionale, obiectul vizat poate fi văzut din toate părţile odată, ca şi cum s-ar afla în centrul ochiului.
Magia, religia... oamenii le ştiu. Unii le ignoră, crezând că aşa le e mai bine. Alţii vor să vadă doar ce e mai frumos, spun ei, punând în umbră dualitatea. Mai sunt şi alţi mincinoşi ce se folosesc din plin de partea întunecată dar merg la biserici în dimineţile marilor sărbători ca să se creadă că ei sunt apropiaţi de toată sfinţenia afirmată sau decretată. Şi se uită în sus crezând că de sus se vede ceea ce şi ei văd când se uită în jos. S-au gândit vreodată că există un sus care există pretutindeni şi sunt priviţi de peste tot, orice fac, orice ascund? Şi, la drept vorbind, de ce nimeni nu se gândeşte că şi unii preoţi, oricare ar fi ei, tot ân această tagmă cad?
S-au gândit însă aceia pentru care lumea are mistere ce trebuie desluşite. De 200 de ani oamenii ştiinţei au pus o ipoteză nouă, prin adăugarea unei noi dimensiuni la ceea ce era “palpabil”, “perceptibil”, în real. Şi aşa s-a sugerat o explicaţie simplă, atractivă şi destul de convingătoare din punct de vedere ştiintific, a multor fenomene misterioase, asociate de regulă cu magia sau religia. Nu a fost o ipozeză care atunci acredita în mod necesar posibilitatea existenţei teoretice a zeilor, fie şi complet invizibili pentru om, deoarece chiar dacă organul necesar perceperii celei de a patra dimensiuni lipseşte, tot putem se pot vedea, în trei dimensiuni, lucruri a căror explicaţie nu devine clară decât dintr-o perspectivă mai înaltă.
E simplu de înţeles dacă...
Viziunile, calatoriile mistice neasteptate, astrale, însoţite de o modificare drastică a cunoştintei, pot fi interpretate ca o întrezărire mentală a unei realităţi superioare. Pentru că ideea existenţei dimensiunii a patra impune acceptarea faptului că există mai multe niveluri ale realităţii superioare, fizicienii nu s-au oprit la patru dimensiuni. Au mers pana la unsprezece (deloc întâmplător, dar aceasta este o altă poveste... viitoare), care sunt suficiente pentru a explica forţele ce există în Univers, cu toate că, din punct de vedere matematic, numărul dimensiunilor e nelimitat; fiecare dintre ele se comportă faţă de cea anterioară aşa cum a treia dimensiune se comportă faţă de a doua.
S-a făcut şi un mare păcat, de cei care multe ştiu şi puţini cunosc. Au luat ideea, n-au înţeles dar au memorat-o cu explicaţii care mai de care iluminate şi au aruncat omului de rând un os pe care aceştia l-au cumpărat la preţ de carne de cea mai bună calitate...
* * * * * * *
Acum, dacă-ţi spun că eu sunt pe lângă tine permanent, şi nimic nu-mi este ascuns din ceea ce faci, mă crezi? E doar o întrebare ca să se înţeleagă de ce nu e bine să se creadă că piciorul bătut cu furie de pământ nu face decât să stârnească râsul în altă parte şi că de fapt acela care a crezut că aşa îşi impune forţa nu a făcut decât să-şi dea cu stângul în dreptul... Sau invers, după caz!

20 mai 2012

Absurdul şi anormalul Trebuie

Din copilărie, din fragedă pruncie, omul aude un cuvânt ce se înrădăcinează - Trebuie: trebuie să te îmbraci, să mănânci, să te speli, să ştergi praful, să munceşti, să vorbeşti frumos, să saluţi, să te comporţi într-un anume fel, să… să… să... şi lista poate continua la infinit, pentru că societatea, părinţii, bunicii, şcoala, apropiaţii, cunoscuţii şi necunoscuţii, îl învaţă că trebuie. De ce? Pentru că şi ei la rândul lor au învăţat că trebuie şi, au mai învăţat că de cumva nu se face ceea ce trebuie, se intră în mari probleme, se ajunge de râs, nu răzbeştă în viaţă, nu este în rând cu lumea şi tot aşa, astfel încât, acest trebuie devine deja o premiză pentru supravieţuire şi împlinire.

Astfel, ideea la care s-a ajuns este: trebuie a devenit una dintre premizele importante pentru supravieţuire şi împlinire! Dar câte zăbrele construieşte acest mod de a vedea lucrurile în jurul propriei vieţi, în jurul propriei experienţe, în ce colivie închide omul şi dreptul său la a exista?
Tirania lui trebuie plasează simţirile, vocea sufletului, care de multe ori contrastează cu obiectivele acestui tiran, se inhibă doar pentru că... trebuie!
Altfel spus, încă de mic, începe să se inhibe orice înseamnă intuiţie, orice dorinţă născută din vârtejul sufletului, orice pornire naturală, orice simţire pentru a se învăţa ceea ce apoi ajunge convingere că trebuie să se facă fapte, să se accepte idei care, la nivel intuitiv nu se simt conforme cu ceea ce este fiecare, dar care încep să fie inghiţite pornind motoraşul unui conflict interior între ceea ce trebuie şi ceea ce se simte, conflict launtric care va fi purtat întreaga viaţă, ducând spre tot felul de dezamăgiri, frustrări, diminuare sau chiar absenţă a bucuriei, povară a cotidianului, angoase şi pe listă se pot pune multe.
Doar la atât duce tirania lui trebuie. La asta duce lipsa de măsură şi echilibru între trebuie şi e bine sau îmi place sau simt că rezonez cu aceasta. Orice, în aceastăa lume, are un rol, motiv pentru care, probabil că şi trebuie are însemnătatea şi aplicabilitatea sa în anumite situaţii, dar, ca oricând se iese din zona de echilibru şi cade în zona de tiranie, prin exces, devine problematic şi extrem de limitator atunci când nu este folosit cu măsura cuvenită.
Din nefericire, excesivul trebuie nu este un concept ce se poate elimina brusc. Convieţuirea acceptată cu el de foarte multă vreme a dus la a fi inclus în toate, introdus în aproape orice colţişor şi aspect al vieţii iar o renunţare bruscă, fără a-l rezrădăcina, ar produce, în mod extrem de probabil, la dezordine. Multitudinea de alegeri în viaţă (cariera, locuinţa, şcoala, relaţiile...) au fost bazate în general pe ideea de trebuie, au generat foarte multe aspecte ale experienţei personale pentru că trebuia, motiv pentru care o renuţare bruscă la această idee ar presupune foarte mult curaj şi putere, deoarece s-ar produce o schimbare foarte bruscă, cu implicaţii adeseori destul de mari şi chiar problematice cărora ar trebui să se facă faţă în mod asumat. O renunţare la trebuie ar schimba viaţa la 180 de grade, iar această schimbare ar afecta şi pe toţi cei din jur care, şi ei, şi-au bazat alegerile lor pe acelaşi trebuie şi nu ar avea cum să înţeleagă pasul şi decizia virajului brusc spre o nouă direcţie, definită de simt, e bine,  intuiesc, mă împlineşte sufleteşte, şi puţin, mult mai puţin trebuie.
Pe lângă toate acestea, decizia de renunţare la trebuie este bine să fie făcută cu un minim antrenament iniţiat în a lucra cu propria persoană, pentru ca să poată exista cu adevarat capabilitatea de a se auzi vocea propriului suflet, fara a risca o cădere în capcana unor porniri care nu vin din simţiri reale, care nu îşi au sursa în esenţa proprie, ci care se nasc dintr-o simplă răzvrătire de moment, împortiva lui trebuie. O schimbare în altfel de condiţii n-ar fi decât o cădere dintr-o extremă într-alta, un alt dezechilibru generator de alte probleme şi experienţe deloc necesare.
În consecinţă, pentru a reduce  aceasta putere exagerată a lui trebuie care a hipnotizat până în prezent mase întregi de oameni, colectivităţi, este necesar un exerciţiu de imaginaţie, pentru câteva momente, a modului în care ar arăta viaţa fără să trebuiască a se face ceva sau a fi într-un anume fel. Dacă se reuşeşte a se închipui acest scenariu, a se privi viaţa lipsită de trebuie, atunci se poate spune că este aceea calea spre echilibru. Dacă nu se reuşeşte nici macar a se imagina aşa ceva, dacă lipsa lui trebuie din viaţă ar duce la dezorientare şi debusolare, fără direcţie şi scop, atunci înseamnă că este mult de lucru cu propria persoană, înseamnă ca nu s-a stat niciodată a se asculta, nu se ştie cum sună vocea sufletului, că nu sunt cunoscute valorile personale şi autentice (în afara celor impuse).
Eliminarea sau utilizarea minima a lui trebuie din viaţă, aduce cu sine şi un imens grad de libertate dar şi de responsabilitate şi constientizare, şi nu toţi sunt gata să traiască şi să îşi asume acest nou mod de viaţă. Tirania lui trebuie anihilează sau umbreşte foarte mult autenticitatea şi esenţa, dar, dintr-un anumit punct de vedere, este comodă deoarece toată responsabilitatea pentru propria nefericire şi propriile nereuşite sunt aruncate asupra acestui cuvânt, asupra acestui concept, în virtutea căruia omul este absolvit de orice responsabilitate pentru că trebuie. Atunci când se ia o decizie sub convingerea că trebuie şi aceasta este total neconformă cu ceea ce sufletul simte, cu direcţia intuită la nivel de sine profund, iar această alegere făcută pentru că trebuie, contrară simţirilor aduce nefericire care, în unele cazuri, atinge cote maxime sau devine insuportabilă, daca apare cineva care spune „ştii, de fapt nu trebuia, tu singur ai ales, dar aveai încă alte zeci de opţiuni şi variante”, când apare o astfel de persoana care plezneşte în plin arătând iluzia lui trebuie, prima reacţie este aceea de a justifica şi mai asiduu prin ideea de trebuie, de apărare, refuzându-se acceptarea faptului că niciodată, de fapt, nu a trebuit să se facă ceva, că tot ceea ce face un om, absolut totul, reprezintă o alegere liberă şi această libertate este reală, deşi este greu s fi îmbrăţişată pentru că implică conştientizarea a ceea ce se face şi asumarea, la toate nivelurile, a consecinţelor şi a alegerii în sine.
Aşadar, odată ce se învaţă conştientizarea iluziei lui trebuie, odată ce se începe procesul de autocunoaştere şi deschidere, prin care se începe propria descoperire, a propriei autenticităţi, se începe cunoasterea valorilor care ţin într-adevar de sinele profund, dincolo de cele impuse artificial, odată ce se începe a se simţi, a se asculta vocea sufletului şi i se dă voie a ghida, odata ce se înţelege a se începe şirul de alegeri conştiente şi libere de impuneri, abia atunci se poate reintroduce, cu măsura cuvenita, ideea de trebuie în viaţă, în mod sănătos, abia atunci, poate să existe, ici colo, atunci când chiar este cazul, câte un trebuie moderat, dar sub o cu totul şi cu totul altă lumină…
Idealul este eliminarea totală a ideii de trebuie, dar această eliminare nu se poate produce decât treptat, prin conştientizarea legilor universului, prin deschiderea sufletului, prin limpezirea minţii, prin curăţirea societăţilor şi a comunităţilor, prin maturizarea tuturor la nivel de conştiinţă. Va veni şi acel moment şi este spre binele tuturor să se înceapă a se face paţi consecvenţi în acea direcţie şi, de ce nu, de a se începe să se folosirea cu moderaţie a cuvântului trebuie faţă de copii, pentru a evita ca şi aceştia să intre în jocul unei vieţi majoritar impuse şi construite artificial, în afara lor!

12 mai 2012

Blestemul vrăjitoarelor [2]

-continuare din Blestemul vrăjitoarelor [1]-
Spunea tot părintele Ilarion Argatu: „Cele mai multe vrăji, le fac vrăjitoarele în posturi şi la sărbătorile mari, la praznicele împărăteşti, cum ar fi: de Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează, de Sfintele Paşti, de Înălţare, de Ziua Crucii, în zilele de Duminică, în zilele de post: miercurea şi vinerea şi mai ales în cele patru posturi mari de peste an. Deoarece în aceste zile se vorbeşte cel mai mult despre Dumnezeu, se propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu, se săvârşesc faptele credinţei, omul se căieşte şi se smereşte pentru păcate, ş.a.m.d. Astfel, diavolii şi vrăjitoarele se opun la toate acestea”.
Spusele părintelui Argatu au un enorm de mare adevăr, mai ales dacă se face referire la vrăjitoarele tainice. Din mai multe puncte de vedere pentru ele aceste sărbători sunt binevenite. Dacă e să se ţină de „stăpânul” căruia i se închină, o asemenea sărbătoare a celuilalt este motiv de laudă. Dar, acesta, pentru omul trăitor nu este esenţial. Motivele pentru care acestea atacă este legat de faptul că în aceste perioade omenii sunt mai puţin interesaţi de a se păzi, ocupaţi cu cele tradiţionale, încrezători că şi ele au preocupări identice. Un alt motiv este că, tot în mod tradiţional familia se reuneşte iar un atac prin intermediul bucatelor este modul cel mai uşor de a se disimula adevărul. E greu de a pune un asemenea cuvânt, adevăr, alături de aceste fapte...
Vrăjitoarele tainice, cu cât sunt mai în vârstă, cu atât sunt mai puternice. Nu folosesc ceea ce folosesc altele: jertfa unor animale, ritualuri pe malul unor ape etc, dar de toate celelalte, care ţin de obiecte ale celor vizaţi sau “amprente genetice” ale lor (păr, unghii, urme de salivă), le au la îndemână; la fel mâncarea şi băutura. Ele folosesc nu neapărat ritualurile care se fac prin mişcări sau anumite poziţii, căci tipologia ritualurilor nu este deloc săracă, ci pe acelea care se fac în tăcere. Chiar de nu ar fi ritualuri puternice, faptul că sunt repetate, dacă e nevoie, zi de zi, efectul este devastator: o minge care se umflă suflare cu suflare, până la urmă ajunge să se spargă. Chiar şi sufletele cele mai puternice şi protejate, prin fapte şi trăiri, chiar şi copii cei mici “aflaţi în grija lui Dumnezeu”, pot fi afectaţi de nebunia unor asemenea exemplare ale rasei umane. Ceea ce fac are doar un singur scop: viaţa şi voinţa oamenilor să ajungă precum o cocă moale, în mâinile lor. O asemenea cocă poate fi pusă în formele pe care aceasta le doreşte. Forma este, faţă de copii sau nepoţi, educaţia, rolul oricărei mame, oricărui părinte, în această societate. Şi totul se face nu prin cuvinte directe, ci prin gânduri sau mesaje subliminale. O întrebare şi-au pus mulţi tineri care locuind singuri, având un copil mic, deşi nu au cerut ajutorul bunicilor se trezesc presaţi insistent de o bunică de a fi ajutaţi în treburi. Insistenţa se motivează pe faptul că doreşte să-şi ajute nora sau fiica, dar de fapt este neliniştea şi disperarea că nu-şi poate “face mendrele”, atât asupra celor doi (şi automat a verifica efectele asupra celor ce le “impune”) dar mai ales asupra sufletului mare şi nevinovat al copilului. Căci ele ştiu că, asemenea educaţiei, cu cât mai devreme, cu atât controlul va fi mai mare.
Înainte de a vorbi despre ceea ce cunosc, acele cazuri direcre şi indirecte, scriind, mi-am amintit de prima dată când mi-a fost dat să cunosc o vrăjitoare, faţă în faţă. Deşi ea acum nu mai este printre oameni, nu am să îi dau numele: Era în perioada în care aveam mulţi pacienţi cu probleme fizice; erau începuturile mele în ReiKi şi aveam, căci aşa a fost să fie, cam 20-30 de pacienţi pe zi. Prin cazurile diverse ce-mi ieşeau în cale, eu spun că că a fost perioada uceniciei mele. Majoritatea erau ţigani rudari, aceia care se ocupau tradiţional cu prelucrarea plutei, a lemnului. Cam pe când nu mai vroiam să fac drumuri pentru a-i trata (nu cţştigam, de cele mai multe ori, nici cât mă costa drumul până la ei) am primit un telefon prin care eram rugat să merg la un pacient care avea probleme la inimă şi cărora medicii nu găseau nici o cauză, nici un motiv. Avea dureri puternice, asemenea cu cele ce apăreau în cazul unei crize de anghină pectorală. Toate investigaţiile medicale aveau acelaşi verdict: sănătos.
După a doua întâlnire cu el, negăsind o soluţie spre a-l ajuta, în afară de a-i ameliora durerile, soţiei i-am spus că, fiind la distanţă de mine, circa 150km, nu voi putea să-l ajt prea mult. Atunci ea, sec şi fără explicaţii, ea mi-a spus: eu sunt vrăjitoarea X! Nu o ştiam, nu ştiam prea multe nici despre vrăjitoare. Mi-a povestit ce fapte făcuse de la 15 ani (avea atunci 55). După 21 de zile de când ne-am cunoscut, a murit, în condiţii misterioase, -atac cerebral- cu capul în WC-ul spitalului la care era internată pentru probleme cu rinichii.
Spunea că problemele soţului ei au început când a refuzat pe o fostă clientă, dintr-un oraş de la circa 250 de km. O “ajutase” atunci, cu 25 de ani în urmă şi, pentru a avea efect ajutorul, o învăţase ce să facă. Erau ritualuri “în gând”, spuse zi de zi sau de fiecare datî când era nevoie.
Fiica ei era cu un băiat de patru ani. El era cu o condiţie materială precară. Mama, îngrijorată pentru viitor, deşi ei erau pe cu totul altă poziţie socială, i-a cerut să îi despartă şi să o căsătorească cu cineva ce era dorit de ea. Zis şi făcut! Într-un an de zile s-a întâmplat conform dorinţei pentru împlinirea căreia plătise. Fusese fericită acea mamă!
Au trecut anii, şi, dacă la început a mai trecut acea mamă pe la ea, lăudându-se cu fericirea fetei şi cu bunătatea ginerelui, de mai mult de 10 ani nu ştia nimic. În primăvară s-a trezit cu ea la poartă. Era supărată, neagră de supărare. Îi cerea să o ajute încă o dată. Acum era ceva mai complicat: era vorba de nepoata ei, fiica fiicei care avea nevoie de o corectare de destin. Ce se întâmplase de fapt? Studentă fiind, întâlnise un bărbat mai în vârstă de care s-a îndrăgostit! Şi nu doar atât, a rămas însărcinată şi hotărâseră să se căsătorească. Nici unul dintre ei nu ştiau, nu aveau de unde să ştie, unul de altul. Abia când a spus părinţilor ceea ce vrea să facă, rostirea numelui bărbatului către mamă, a făcut-o să simtă că se învârte şi cerul şi pământul: era bărbatul cu care ea fusese împreună patru ani şi de care se despărţise aşa cum numai ea ştia. Nu avea curajul de a spune soţului ei, care era destul de grav bolnav, povestea. A spus-o mamei. Era o lovitură pe care nimeni nu se putea gândi: ironia sorţii sau mâna divinităţii? Atunci, mama, ajunsă bunică, pusă fiind în situaţia de a-i despărţi, ar fi făcut-o cu ceea ce ştia dar se punea problema acum şi a unui avort în luna a patra sau a cincea. Ce putea să facă? A mers la cea care a ajutat-o. Motive legate de „să nu se întâmple şi la fata mea ceva rău”, au făcut-o pe vrăjitoarea care o învăţase cândva ce are de făcut, să o refuze. La scurt timp soţul vrăjitoarei a început să se simtă rău. Vrăjitoarea credea că de la acea fostă clientă vine răul lui, dar spunea că n-are ce să-i facă (mamei clintă) pentru că ea ştie tot ce ştie şi ea!
Au şi ele regulile lor... Povestea însă, aceasta şi altele două, cu ciudăţeniile lor, mi-au rămas în memorie. Atunci nu aveam cunoaşterea necesară de a înţelege ceea ce trebuia înţeles. N-aş fi crezut-o dacă nu mi-ar fi spus şi numele bărbatului şi a fetei. Aş fi putut să verific, nu avea de ce să mă mintă. Şi oricum, nu o făcea spre a se lăuda!
Acum, cu toate câte le cunosc, îmi este mai uşor să înţeleg şi să nu mai cred ciudăţenia ciudată. Şi nici să o mai consider o ironie a sorţii ci dreptate divină. Ţine de karmă dar şi de alegerea pe care o face un spirit pentru a veni pe pământ. El trebuia să vină într-un cuplu în care mama şi tatăl trebuiau să îndeplinească anumite condiţii. Tatăl era acelaşi. Mama însă n-ar mai fi putut să devină mama sa, fiindu-i “corectaţi la negru” parametrii vieţii. Şi cum ajunsese la o vârstă la care nu mai putea fi mamă, nimic nu s-ar mai fi putut întâmpla. Şi nu s-ar fi întâmplat nimic dacă nu ar fi intervenit acea “corecţie la negru”. Destinul fiicei a fost schimbat cu ajutorul forţelor întunericului. Dar fiica fiicei, nepoata, a venit cu o misiune de a face dreptate şi a-şi pedepsi bunica. Karma bărbatului, misiunea sa, trebuia să se împlinească, el nu avea nici o vină. Astfel nepoata a pus familia într-o mare încurcătură şi a făcut asta în cel mai nevinovat mod cu putinţă. De fapt ceea ce făcuse fiicei, mama grijulie era ceea ce la rândul ei gândise în tinereţe: să se căsătorească pe motivul interesului material, pentru a trăi fără griji, ca o “doamnă” [amănuntul făcea parte din poveste]. Cât a reuşit sau nu a reuşit, nu am de unde să ştiu, dar ceea ce a reuşit cu fiica sa este clar. Şi oare ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi „corectat” şi destinul nepoatei? Sau, cine ştie? Poate a făcut şi asta şi poate că şi a ucis un copil nevinovat...
-va continua în Blestemul vrăjitoarelor [3]-

Blestemul vrăjitoarelor [1]

Poate că, în concordanţă cu titlul, ar trebui ca acest articol să facă referire la vrăjitorele cunoscute şi care se pun la dispoziţia clienţilor. Despre ele s-a scris destul de mult şi chiar subiectul s-a tratat pe larg. Chiar dacă cele ce se vor găsi aici sunt aproape toate de găsit şi în cazul acestora, în acest articol voi face referire la o categorie de vrăjitoare care, deşi s-ar putea spune că nu sunt la fel ca celelalte, în sensul că nu fac răul la comandă, contra unor avantaje materiale, nu fac răul unor persoane absolut necunoscute lor, dar acestea sunt cu mult mai perfide şi criminale pentru că îşi atacă propria familie. Dacă primele ajung, într-un fel sau altul să fie cunoscute şi până la urmă, într-un fel sau altul anihilate cel puţin ca şi comandă socială, acestea însă stau totdeauna în înteriorul unui stup în care au impus ideea că sunt regine şi sunt bine apărate de familie, nu însă pentru că ar şti adevăratul motiv ci pentru că o domină pe ascuns, chiar dacă, la vedere, lasă impresia unei supuşenii şi umilinţe mari. Sunt cele care lucrează permanent, cele care, ţin prizoniere sufletele celor care sunt, de obicei, descendenţi ai săi, fără însă a se spune că aceasta este limita, căci tot ceea ce le este în apropiere este lovit de faptele ascunse ale sale: rude, vecini, prieteni, dar şi animalele, de exemplu, ale tuturor acestora. Până la urmă sunt chiar mai criminale, mai periculoase decât celelalte pentru că îşi aruncă atacul, după ce au teminat cu membrii familiei, asupra oricui intră în contact cu stupul şi membrii stupului. Şi, dacă la început motivele pentru care atacă pot fi încadrate în pertinente, după o abstractă şi absurdă clasificare ce se poate face, cu timpul se ajunge la atacuri de dragul atacului, din necesitatea pe care o au de a-şi continua opera măreaţă de a distruge. Până la urmă nu e de mirare că, la o cercetare atentă a acestor familii, se vede cu simplu şi uşor că acestea sunt cele care, începând cu generaţia imediat următoare, intră într-un haos, spectrul degradării sociale, materiale, emoţionale, bolile necruţătoare, în special cancerele, atacurile cerebrale şi problemele circulatorii, sunt mereu prezente, până la faptul că, pe linie directă, se observă că toţi se înscriu într-un anumit tipar: pornind de la cea care generează acest lanţ, pe linie feminină – despre această linie pot vorbi eu, cunoscând patru asemenea cazuri şi având informaţii despre încă două – până când se stinge linia (neamul, popular) toate femeile repetă aceleaşi fapte, care, într-o realitatte subtilă, sunt cele pe care le-a inhibat aceea care s-a coborât sub rangul de om. Altfel spus, celor care urmează, li se împrumută destinul aducându-le o viaţă mult mai grea, pentru că, pe lângă ceea ce are fiecare individualitate de făcut ca menire, ca misiune personală, trebuie să le facă şi pe acestea. Cum acestea nu sunt primordiale, cel care are supradestin va încerca să împlinească şi acestă impusă misiune în detrimentul celei personale. Acestă încercare, ce nu se finalizează, neavând nimic în comun cu persoana devenită peste noapte responsabilă, poluează îndeplinirea misiunii personale şi aceasta nu va fi împlinită. Pe plan real viaţa acestor persoane devine un calvar, pendulând între propria personalitate şi această dublură ce o scoate din linia comportamentului firesc, bulversând propria persoană dar şi pe toţi ceilalţi cu care interacţionează. Atât timp cât vrăjitoarea trăieşte, aceste persoane, chiar şi pentru a nu se afla adevărul, sunt afectate, şi, de cele multe ori se îndepărtează singure, mai mult sau mai puţin motivat. Cei care mai au şi curajul să miroase prea aproape de adevăr, sunt puse la respect, fără scrupule.
Acest transfer de destin este blestemul de neam care identifică familiile în care cineva a avut buna intenţie de a se substitui divinităţii şi a hotărî, cu bună şţiinţă şi rea intenţie, un alt destin şi o altă soartă celor pe care îi are în apropiere.
Doar cei care sunt ignoranţi vor putea spune că ceea ce aduc eu acum în discuţie este o noutate. Chiar preoţii sunt destul de indulgenţi cu această idee, mergând pe o idee, nobilă în esenţă, aceea că o mamă nu poate să facă rău propriilor copii. Însă cei care au depăşit ideea prejudecăţilor sentimentale nu s-au lăsat chiar uşor ademeniţi de această idee. Părintele Ilarion Argatu, de exemplu, la întrebarea:
-Părinte, sunt mame vrăjitoare care până şi copiilor lor le fac vrăji, cum se explică? a răspuns: 
-Oamenii aceştia trebuie compătimiţi, nicidecum urâţi, ei nu mai sunt proprii stăpâni, sunt stăpâniţi de diavol, stăpânul lor este diavolul, îi chinuieşte noaptea, dacă nu au făcut un rău ziua. Când nu au asupra cui trimite diavolul, îl trimit asupra proprii lor copiii, pentru ei nu mai există sentimentul matern şi patern. Dacă nu au pe cine trimite pe diavol, îl trimit pe animale, pe păsări, pe câini, pe pisici, pe şoareci, pe broaşte. Dacă lucrează undeva în comerţ, spurcă îmbrăcămintea, alimentele şi lucrurile pe care le vând la persoane pe care nu le cunosc, şi nu au avut motive să le urască.

Vrăjitoria nu este o noutate. Într-o anumită perioadă a fost lăsată la o parte chiar şi datorită faptului că oamenii nu aveau timp şi resurse pentru a se adresa acestora. Însă s-au schimbat, la un moment, dat condiţiile şi prezenţa ei, prin informaţii şi fapte a devenit tot mai pregnantă. Tocmai aceşti vrăjitori, care nu aveau nevoie de prezenţă socială, au fost cei care au păstrat tainele care, în noile condiţii, au readus vrăjitoria la nivel de plagă socială şi spirituală.
În prag de mileniul III, psihologia şi medicina neconvenţională se văd puse în faţa unei situaţii de neconceput pentru nişte ştiinţe aşa zis "serioase", aceea de a descoperi cu groază şi a accepta că la originea multor boli stau fie păcatele oamenilor, fie influenţa duhurilor necurate. Mai mult decât atât, ştiinţa se declară incapabilă să explice în limbaj ştiinţifico-materialist, cazurile evidente în care o serie de boli şi afecţiuni sunt cauzate de acţiunea răuvoitoare a oamenilor care stăpânesc mijloacele magice. Scopul imediat al vrăjilor este unul eminamente malefic, deoarece constă în a constrânge pe cineva, împotriva dorinţei sale, să facă, să asculte şi să execute tot ce se doreşte de la el.
Vrăjile autentice sunt întotdeauna stăpânite de vrăjitorii adevăraţi, aceia cunoscuţi de puţini oameni, persoane care stau de vorbă cu Necuratul. Munca lor pe acest Pământ este aceea de a aduce cât mai multe suflete stăpânului lor întunecat... Ţăranul român i-a evitat întotdeauna după cum certifică şi marele folclorist Simion Florea Marian în lucrarea sa "Vrăji, Farmece şi Desfaceri" apărută în anul 1893: "Vrăjitorii şi vrăjitoarele sunt priviţi în genere de popor ca nişte oameni fără de lege, lepădaţi de Dumnezeu, care au de-a face mai mult cu spiritele necurate, pentru că ei, în vrăjile ce le rostesc, în loc să se adreseze la Dumnezeu, fiinţa supremă şi atotputernică, ca Acesta să le vină în ajutor spre atingerea scopului ce-l urmăresc, îşi iau de cele mai multe ori refugiul la spiritele cele necurate... ca acestea să le dea ajutorul trebuincios şi să le îndeplinească dorinţa."
Vrăjile, adică ritualurile prin care viaţa şi voinţa oamenilor ajung precum o cocă moale în mâinile vrajitorului, sunt foarte puternice, şi nu se poate scăpa uşor din influenta lor. Oricât de imposibil ar părea acum, în plină epoca tehnologică, vrăjile pot încă despărţi doi tineri care se iubesc, pot destrăma cea mai solidă căsnicie, pot lua somnul şi liniştea copiilor, pot trimite boli şi nenorociri, şi, în ultimă instanţă, pot chiar ucide... vrăjile nu sunt afectate de trecerea timpului! Vrăjitorii avansaţi sunt cei cunoscuţi din vechime sub titulatura de "fermecători" sau "fermecătoare". Vrăjitorul este prin definiţie un singuratic, dar există momente numai de ei ştiute când se adună mai mulţi pentru ritualuri deosebite.
În scrierile şi interviurile sale Părintele Ilie Cleopa atrăgea atenţia în mod deosebit asupra urmărilor păcatului vrăjitoriei. Deoarece: "Cei care fac vrăji şi aleargă la vrăjitori fac un mare păcat împotriva Duhului Sfânt, căci lasă pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor. Se leapăda de slujitorii lui Hristos şi se duc la slujitorii satanei. Se leapădă de Adevăr şi primesc pe loc minciuna, căci toate cuvintele vrăjitorilor sunt minciună şi amăgire diavolească. Pentru un astfel de păcat vin asupra celor vinovaţi, care aleargă la vrăji, tot felul de răutăţi şi primejdii. Apoi cei vinovaţi de acest greu păcat sunt pedepsiţi de Dumnezeu cu boli grele şi fără leac, cu suferinţa în familiile lor, cu pagube şi neînţelegere, cu sărăcie şi moarte cumplită".
-continuare în Blestemul vrăjitoarelor [2]-

5 mai 2012

Actuale, dureroase realităţi (2)

Biserica creştină a apărut ca urmare a îndemnului lui Iisus către apostoli "mergeţi şi propăvăduiţi la toate noroadele învăţătura mea". Biserica a apărut ca necesitate logistică de transmitere a mesajului şi învăţăturilor cristice.
După ce creştinismul şi creştinii au fost ostracizaţi şi surghiuniţi , mai marilor Imperiului roman, le-a venit ideea de a folosi Biserica şi creştinismul în scopul dominaţiei maselor şi ca mijloc de guvernare. Au fost inserate în obiceiurile creştine “saturnaliile” şi alte sărbători păgâne, adoptându-se în locul săptămânii iudaice săptămâna corespunzatoare calendarului roman, înlocuind "sabatul” - ziua sfantă de vineri cu duminica (ziua soarelui), lunea ziua lunii) ş.a.m.d.
Creştinismul, asemenea fondatorului său (Iisus era un om modest posedând doar cămaşa de pe el şi o pereche de sandale) era o religie plină de iubire, în modestie şi întrajutorare. Romanii i-au dat o haină nouă, plină de fast şi împopoţonare, cultivand în rândul clerului gustul pentru fast, bogăţie şi corupţie.
Când Imperiul Roman s-a scindat în două (Imperiul de Apus cu capitala la Roma şi cel de răsărit cu capitala la Constantinopole), cele doua biserici au evoluat separat formând Biserica Catolică, respectiv cea Orodoxă.

Instituţia Bisericii Ortodoxe
Isus Cristos a spus şi este menţionat în Evanghelii: “Eu n-am venit să schimb legea ci să o împlinesc!”; în virtutea acestui fapt rămân valabile pentru creştini atât spusele din Noul  Testament cât şi Vechiul Testament (Tora ebraica). Astfel Vechiul Testament în capitolul “Exodul” reglementeaza forma arhitectural-funcţională a templului (deci şi a bisericii) acesta avâd forma unui cort (de unde şi turlele bisericii şi compartimentele naos, pronaos şi altar). Tot în Exod se reglementează succesiunea şi investirea preoţilor cu amănunte până şi la faptul că în biserică se ard lumânări din ceară de albine[1]  şi smirna[2].

Icoanele
În “Exodul”, Moise primeşte pe muntele Sinai cele 10 Porunci de la Dumnezeu, săpate în piatra. Prima poruncă sună cam aşa: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei; să nu-ţi faci chip cioplit nici vreo înfăţişare a celor nevăzute din cer, de pe pământ sau din apele de sub pământ; să nu li te închini, să nu le slujeşti căci eu sunt un dumnezeu ce pedepsesc până la al 3-lea si al 4-lea neam pe cei ce mă urăsc şi miluiesc până la al miilea neam pe cei ce mă iubesc.”
Icoana este  “o înfăţişare a celor nevăzute din cer” şi contravine flagrant primei porunci. A fost totuşi adoptată în biserica ortodoxă, de către “sfinţii părinţi”, în Sinodul 7 ecumenic, pe vremea lui Constantin cel Mare, care s-a servit de ambiţiile politice ale “sfinţilor părinţi”, pentru a-şi consolida puterea politică cu ajutorul Bisericii Ortodoxe[3].
În Sinodul 7 Ecumenic au adoptat, în ciuda împotrivirii conservatorilor bisericii, “sfânta icoană” ca “fiind de bun folos credincioşilor”, cu instrucţiunea expresă să fie “venerate şi sărutate” de credincioşi. A fost o idee care poate că a generat multe, neştiute şi neexplicate epidemii, la fel ca şi sărutatul aceleiaşi cruci şi folosirea aceleiaşi linguriţe la împărtăşanie de către comunităti întregi. Era şi este de ajuns ca doar un singur om să fie purtător al unui virus şi contaminează toată comunitatea[4]...

Sfinţii
După informaţiile furnizate chiar în Biblie, nu există decât 12-13 sfinţi veritabili, respectiv 11 apostoli (excluzându-l pe Iuda decăzut prin trădarea lui Isus) şi care au fost sfinţiţi prin “coborârea Sfântului Duh ca limbi de foc” după care “au făcut minuni şi au vorbit în limbi străine”, Fecioara Maria (pe care a sfinţit-o naşterea unui fiu de Dumnezeu) şi Iosif, tatăl lui Isus. Aceeaşi “sfinţi părinţi” au sanctificat o armată de sfinţi într-o birocraţie cerească după forma şi asemănarea actualei biserici. Au reînţeles pasajul din Tatăl nostru, cum că în Ceruri ar fi ca pe Pământ, şi nu “precum în Cer aşa şi pe Pământ”...
Chiar punând cazul că ar fi cu adevărat sfinţi , cine le-a dat dreptul acestor “sfinţi părinţi” să profaneze şi să împartă precum câinii prada, rămaşiţele acestor sfinţi. I-a guvernat şi îi guvernează acceaşi veşnică lăcomie şi sete de putere, pelerinajele la “moaşte” umplându-le visteriile. Şi, la fel ca la icoane, s-a implementat ideea cu sărutarea sfintelor “moaşte”, ideea la fel de periculoasă pentru sănătatea credincioşilor sinceri dar naivi.
Minunile multor sfinţi inventaţi nu le-a probat nimeni niciodată, sfânt ajungând şi Ştefan cel Mare, care a fost patriot şi erou naţional, dar n-a fost nici pe departe sfânt, fiind notoriu, cum spun cronicile “iute la mânie şi vărsătoriu de sânge” şi cunoscut pentru armata de ţiitoare şi copii din flori avuţi.

Averea
Trădându-şi motivele de existenţă, trădânt spiritul Cristic, multe biserici creştine ortodoxe (şi nu numai ortodoxe) a acumulat averi colosale, zeci de mii de hectare de pădure, imobiliare, mai nou bănci şi oficii de turism, având nerusinarea ca binefacerile să fie înfăptuite din contribuţiile enoriaşilor. Construiesc imobiliar şi nimic în “templul” sufletului credincioşilor, care nu sunt învăţati nici măcar faptul că, cruce se face în biserică doar când este pomenită Sfânta Teime.
Construiesc în neştire biserici  (locuri de muncă pentru preoţi) şi tot au ajuns să se calce câte 2-3 pe picioare în fiecare parohie. Cu un program de lucru de 2-3ore pe săptămână, preoţii (cu foarte rare excepţii), au salariu asigurat din bugetul statului, deşi 99% din timp şi-l folosesc în interes personal. Dr  de cumva nu are, cel în nevoie bani,  rămâne cu copilul nebotezat, cu mortul neîngropat sau perechi necununate, tarifele fiind uneori neruşinate, regula fiind să se dea chitanţa pe jumatate din sumă.
Însă ei, îşi au pretentia de mijlocitori între Dumnezeu şi credincioşi, când Evangheliile afirmă clar: “adevărata rugăciune o faci tu singur în cămăruţa ta, neştiut de nimeni, nu în răspântii spre văzul norodului”; la fel cum adevărata miluire se face "fără să ştie stânga ce face dreapta, ca nu cumva cel miluit să se ruşineze”, nu în spectacolele de “caritate”, în faţa aparatelor de făcut imagini. În spijinul mersului la biserică vine un pasaj din evanghelii “unde sunt doi sau trei în numele meu, voi fi şi eu cu ei”, dar din păcate bisericile au devenit cluburi de etalat vestimentaţia şi de împărtăşit ultimele bârfe, fără nici o reacţie din partea preoţilor, interesaţi doar să-şi vândă cota de lumânări şi să încaseze banii pe liturghii şi pomenit vii şi morţii.

Ritualul
Actuala slujbă oficiată în biserică duminica este rămasă de la Ioan Gură de Aur fost patriarh al Constantinopolelui în sec. I şi se vrea o rememorare a periplului şi patimilor lui Iisus. O înşiruire fără noima din care nimeni nu înţelege nimic, pierzând inutil timpul. În bisericile adevărat următoare ale învăţăturii creştine, slujba constă în expunerea unei teme din Evanghelii sau de interes pentru enoriaşi, urmată de cântarea de psalmi. Simplu, eficient şi util asemeni Bibliei în care nu se găsesc vorbe fărp rost, Dumnezeu, creatorul suprem aşteptând de la noi să-i fim asemenea, creatori şi eficienţi, fiindcă “vorba lungă este sărăcia omului”.

       Rugăciunea
"Tatăl nostru" este singura rugăciune provenită de la Dumnezeu, prin intermediul lui Iisus. Ea cuprinde tot ce este necesar comuniunii credinciosului cu Dumnezeu, orice cuvânt sau cerere fiind de prisos. Degeaba i se cere lui Dumnezeu sa facă pe cineva împărat sau să aibă bani, fiindcă Dumnezeu ştie mult mai bine ce îi este bun şi cât poate să “ducă”, voia lui fiind suverană. Şi Iisus a spus când era în agonie pe cruce “Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit... dar facă-se voia ta şi nu a mea”. A spus asta fiindcă ştia că Dumnezeu are sigur un plan mai minunat cu el decât şi-ar fi putut dori sau imagina! La fel are şi pentru noi muritorii, creaturile lui preferate.
Rugăciunea în faţa icoanei îl distrage pe credincios de la comuniunea spirituală cu Dumnezeu, concentrându-i atenţia şi frânându-i imaginaţia în timpul rugăciunii.
Dumnezeu a pus în conştiinta omului toate legile scrise şi nescrise ale Dumnezeirii, încălcarea voită a acestora ducând la blocaje malefice în subconştient - guvernatorul suprem al organismului - care cuprinde şi experienţa reîncarnărilor succesive ale omului.
Reîncarnarea este o realitate probată de experienţele regresiilor hipnotice, când subiecţii retrăiesc vieţile anterioare, de vorbirea spontană în limbi necunoscute a subiecţilor unor accidente cerebrale, precum şi de senzaţia atât de comună de “deja-vu”. Acest lucru a fost cunoscut şi primilor initiaţi creştini, dar aceeaşi “sfinţi părinţi” au hotărât că este benefic credincioşilor să ştie că au la dispoziţie o singură viaţă să ajungă desăvârşiţi şi demni de a ajunge în Rai. În acest sens, cel mai probabil, Isus Cristos este singurul exemplar al rasei umane ajuns prin reîncarnări succesive desăvârşit spiritual, fiind cel mai probabil nimeni altul decât bătrânul Adam -singurul bărbat creat de Dumnezeu.
Revenind la încălcarea legilor conştiinţei şi blocajele malefice din subconstient, evangheliile recomandă, ca leac, mărturisirea păcatelor (care eliberează conştiinţa) şi rugăciunea Tatal nostru care cuplează, probabil telepatic, cu Dumnezeu, acesta reprogramând subconştientul.


[1] şi nu înlocuitori care fac să miroase a hoit bisericile actuale
[2] nu surogatul de tămâie
[3] Din acest motiv afirm uneori că “sfinţii părinţi” au fost orice numai sfinţi nu
[4] Îngrijorarea pentru sănătatea omului nu face Direcţiile de sănătate publică să nu fie tolerante cu acest obicei barbar şi neigienic. A auzit cineva de autorizaţie sanitară dată bisericii?
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...