26 mai 2013

Dimensiunea existenţei, timpul [3]

Denumirea lunilor
Romanii au dat numele lui Iuliu Cezar şi Augustus unor luni astfel: au rebotezat luna a cincea – Quintilis (luna martie fiind prima lună a anului) – Iulius (iulie) în 44 î.Hr. şi luna a şasea – Sextilis – Augustus în anul al 8-lea al erei noastre. Şi alte luni au fost rebotezate de diferiţi împăraţi, dar noile nume nu au supravieţuit morţii iniţiatorilor schimbării. Caligula a redenumit a şaptea lună–September–Germanicus; Nero a redenumit Aprilis–aprilie–Neroneus, Maius–mai–numele de Claudius şi Iunius–iunie–Germanicus; Domiţian a redenumit September Germanicus şi luna a opta – October–Domitianus. September a fost redenumit Antoninus şi Tacitus. November – a noua lună – a fost redenumită Faustina şi Romanus. Commodus a fost unic prin redenunirea tuturor lunilor după propriile lui nume: Amazonius, Invictus, Felix, Pius, Lucius, Aelius, Aurelius, Commodus, Augustus, Herculeus, Romanus şi Exsuperatorius.
Mai mult timp decât nume efemerele date de împăraţii romani au rezistat numele introduse de Charlemagne. El a redenumit toate lunile de-numirile agricole în vechea limbă germană. Aceste nume au fost folosite până în secolul al XV-lea şi, cu unele modificări, până în secolul al XVIII-lea, astfel: Wintarmanoth (luna de iarnă–ianuarie), Hornung (bastard–februarie), Lentzinmanoth (luna împrumutată-martie), Ostarmanoth (luna Paştelui–aprilie), Winnemanoth (luna păşunatului–mai), Brachmanoth (luna aratului–iunie), Heuvimanoth (luna fânului–iulie), Aranmanoth (luna recoltei-august), Witumanoth (luna lemnului–septembrie), Windumemanoth (luna culesului viei), Herbistmanoth (luna ierbii-noiembrie) şi Heilagmanoth (luna sfântă–decembrie).

Numărul de zile al lunilor
Conform învăţatului din secolul al XIII-lea Sacrobosco, schema originală a lunilor calendarului iulian era una foarte regulată, cu luni alternative scurte şi lungi. Astfel, din ianuarie până în decembrie, numărul de zile ale lunilor era, pentru calendarul roman republican, următoarea: 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, 29, 30, şi 29, totalizând 354 zile.
El credea că Iuliu Cezar a adăugat o zi fiecărei luni, cu excepţia lunii fe-bruarie, în tottal de 11 zile în plus, anul ajungând astfel la 365 de zile. O zi suplimentrară putea să fie adăugată la februarie în anii bisecţi: 31, 29 (30), 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, 30, 31, şi 30.
El considera că Augustus a schimbat schema astfel: 31, 28 (29), 31, 30, 31, 30, 31, 31, 30, 31, 30, şi 31, dându-ne astfel modul neregulat al numărului de zile ale lunilor pe care îl avem şi în zilele noastre. Motivul ar fi fost dorinţa ca lungimea lui Augustus să nu fie mai mică (şi inferioară ca importanţă) lui Iulius.
Deşi această teorie este răspândită şi în prezent, este aproape sigur că Sacrobosco a greşit. O pictură murală, care înfăţişează un calendar roman republican, s-a păstrat până în zilele noastre, ceea ce confirmă faptul că lunile aveau o lungime neregulată încă mai înainte ca Iuliu Cezar să reformeze calendarul astfel: 29, 28, 31, 29, 31, 29, 31, 29, 29, 31, 29, şi 29.
De asemenea, un lucru care nu s-a schimbat la trecerea de la calendarul roman la cel iulian au fost datele Nonelor şi Idelor. În particular, Idele erau pe 15 (sau pe 13) ale lunilor martie, mai, iulie şi octombrie. Acest lucru sugerează că lunile menţionate mai sus au avut tot timpul 31 de zile în calendarul iulian. În sfârşit, teoria lui Sacrobosco este contrazisă de lungimea de 31 de zile a lunii Sextilis dată de papirusul egiptean din anul 24 î.Hr.

Numerotarea anilor
Metoda cea mai folosită de romani pentru identificarea anilor în scopul numerotării eră să-i numească după cei doi consuli care îşi inaugurau consulatul în acel an. Din 153 a. Chr., ei îşi începeau mandatul pe 1 ianuarie, iar Iuliu Cezar nu a schimbat acest obicei. Anul acela era un an eponim (botezat cu numele unui magistrat). Anii romani au fost astfel numiţi până la mandatul ultimului consul numit în 541. Romanii numărau mai rar anii de la fondarea fondarea oraşului Roma, ab urbe condita (AUC). Această metodă era folosită de istoricii romani pentru determinarea numărului de ani dintre două evenimente, nu pentru numirea datei calendaristice. Mai mult decât atât, istoricii foloseau date diferite pentru fondarea Romei. Fasti Capitolini, o inscripţie care conţine o listă a consulilor, publicată de Augustus, folosea ca dată a fondării 752 a. Chr.. Data folosită de Varro, 753 a.Chr., a fost adoptată de istoricii moderni. Editorii renascentişti adăugau data fondării Romei manuscriptelor pe care le publicau, dând falsa impresie că romanii îşi numerotau anii. Este de amintit că anul de fondare varronian nu a început pe 1 ianuarie, ci în Ziua Întemeietorului – 21 aprilie. Acest lucru împiedica biserica romana timpurie să sărbătorească Paştele după 21 aprilie, deoarece sărbătorile de Ziua Întemeietorului erau în dezacord cu sobrietatea Postului Mare.
Pe lângă anii consulari, romanii mai foloseau uneori şi anii de domnie ai unui împărat. Anno Diocletiani, numiţi astfel după Diocleţian, au fost folosiţi de creştinii din Alexandria pentru a-şi numerota Paştile de-a lungul secolului al IV-lea şi al V-lea. În 537, Iustinian a hotărât ca, din acel moment înainte, data trebuie să includă numele împăratului, indicţiunea şi numele consulului. Indicţiunea a făcut ca anul Bizantin să înceapă pe 1 septembrie. În anul 525, Dionisie cel Mic a propus sistemul anno Domini, care s-a răspândit treptat în Europa Occidentală creştină, după ce sistemul a fost adoptat de călugărul Beda Venerabilul. Anii au început să fie numerotaţi de la anul presupus al naşterii lui Isus, de 25 martie –Buna-vestirea, pentru ca în curând această dată să fie schimbată pe 25 decembrie– Crăciunul, înapoi de Bunavestire în Anglia, pentru ca în Franţa anii să fie număraţi începând cu ziua de Paşte.

De la calendarul iulian la calendarul gregorian
Calendarul iulian a fost folosit în Europa din timpurile Imperiului Roman până în anul 1582, când Papa Grigore al III-lea a promulgat calendarul gregorian, care a fost în scurtă vreme adoptat de majoritatea ţărilor catolice. Ţările protestante l-au adoptat ceva mai târziu, iar ţările din Europa Răsăriteană l-au adoptat mult mai târziu, unele la începutul secolului al XX-lea. Rusia a folosit calendarul iulian până după Revoluţia rusă, de aceea Revoluţia din Octombrie a izbucnit în noiembrie, conform calendarului gregorian.
Deşi ţările din Europa Răsăriteană au adoptat calendarul gregorian până în 1923, bisericile lor naţionale ortodoxe folosesc în continuare calendarul iulian. La un sinod de la Constantinopol din mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit. Acest calendar este format dintr-o parte solară, care este şi va fi similară cu calendarul gregorian până în anul 2800 şi o parte lunară, cu ajutorul căreia se calculează astronomic Paştele la Ierusalim. Toate bisericile ortodoxe au refuzat partea lunară, continuând astfel sărbătorirea Paştelui conform calendarului iulian, (Biserica Ortodoxă Finlandeză foloseşte calendarul gregorian pentru sărbătorirea Paştelui). Partea solară a calendarului a fost acceptată numai de unele dintre bisericile ortodoxe, şi anume: Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, Biserica Ortodoxă a Alexandriei, Biserica Ortodoxă a Antiohiei, Biserica Ortodoxă Greacă, Biserica Ortodoxă Cipriotă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica Ortodoxă Poloneză şi Biserica Ortodoxă Bulgară (în 1963), acestea sărbătorind Crăciunul pe 25 decembrie calendarul gregorian, odată cu bisericile catolice, până în anul 2800. Biserica Ortodoxă a Ierusalimului, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Georgiană, Biserica Ortodoxă Ucrainiană şi calendariştii vechi greci au continuat să folosească calendarul iulian pentru datele fixe, de aceea ei sărbătoresc Crăciunul pe 25 decembrie calendarul iulian (7 ianuarie calendarul gregorian) până în anul 2100.

Calendarul gregorian
Calendarul gregorian este varianta de calendar cea mai răspândit folosită. O modificare a calendarului iulian a fost pentru prima oară propusă de doctorul napolitan Aloysius Lilius şi a fost decretată de Papa Grigore al XIII-lea (numele căruia l-a primit calendarul) pe 24 februarie 1582. Introducerea calendarului gregorian a fost necesară deoarece, în cazul calendarului iulian, anul mediu era ceva mai lung decât anul astronomic, făcând ca echinocţiul de primăvară să se mute uşor înapoi în anul calendaristic.
Motivul Bisericii Catolice pentru ajustarea calendarului era acela de a sărbători Paştele la data pe care o credeau ei că a fost stabilită la Primul Conciliu de la Niceea în anul 325. Deşi unul dintre canoanele conciliului impunea ca toate Bisericile creştine să sărbătorească Paştele în aceiaşi zi, în realitate aceasta nu s-a întâmplat. Biserica Alexandriei sărbătorea Paştele în sâmbăta după sau în a 14-a zi după luna plină care cădea după echinoţiul de primăvară, pe care l-au stabilit pe 21 martie. Însă Biserica Romei considera că echinocţiul cădea pe 25 martie şi folosea altă zi a de sărbătorire. Din secolul al X-lea, toate bisericile (cu excepţia a câteva de la graniţa Imperiului Bizantin), au adoptat Paştele alexandrin, care plasa încă echinocţiul pe 21 martie. Deşi călugărul britanic Beda Venerabilul notase deja schimbarea datei în 725, ea a continuat să se schimbe chiar în secolul al XVI-lea.
Mai mult, numărarea fazelor lunii care erau folosite ca să calculeze Paştele erau fixate pe calendarul iulian după un ciclu de 19 ani. Aceasta era o aproximaţie care dădea o eroare de o zi la 310 ani. Astfel, până în secolul al XVI-lea se acumulase o diferenţa de patru zile.
O rezolvare a problemei s-a găsit prin definirea unei reguli: anii divizibili prin 100 vor fi ani bisecţi numai dacă sunt divizibili şi prin 400. Astfel, în ultimul mileniu, anii 1600 şi 2000 au fost bisecţi, dar 1700, 1800 şi 1900 nu au fost. În acest mileniu, anii 2100, 2200, 2300 şi 2500 nu vor fi ani bisecţi, în timp ce anul 2400 va avea această calitate.
Când a început folosirea noului calendar, pentru a corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar. Ultima zi a calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582 şi a fost urmată de prima zi a calendarului gregorian, 15 octombrie 1582. Totuşi, datele de "5 octombrie 1582" până la "14 octombrie 1582" (inclusiv) sunt încă valide în aproape toate ţările, deoarece cea mai mare parte a ţărilor catolice nu au adoptat noul calendar la data specificată în bula papală, ci doar câteva luni sau chiar câţiva ani mai târziu (ultima în 1587). Ziua Anului Nou fusese deja standardizată în toată Europa Occidentală pe 1 ianuarie încă de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, inclusiv în ţările care deve-niseră protestante între timp, precum erau Germania, Suedia şi Anglia. Totuşi, deşi în Anglia ziua de 1 ianuarie a fost numită ziua Anului Nou, schimbarea numărului anului s-a făcut pe 25 martie – Lady Day (Buna-vestire) până în 1752. (În Scoţia s-a adoptat ziua de 1 ianuarie ca zi a Anului Nou doar în 1600, în condiţiile în care s-a continuat folosirea calendarului iulian).
Uneori este necesar să se indice până şi faptul că anii au două denumiri diferite datorită schimbării zilei de început a anului. De exemplu: "10 februarie/21 februarie 1751/1752". Această confuzie apare datorită faptului că Biserica şi Statul au folosit de cele mai multe ori sisteme dife-rite de calendare.
Ciclul de 19 ani folosit pentru calendarul lunar a trebuit corectat cu 1 zi la fiecare 300 sau 400 de ani, (de 8 ori în 2500 de ani), împreună cu corecţiile necesare aplicate anilor care nu mai sunt bisecţi, (1700, 1800, 1900, 2100,etc). De fapt, în felul acesta s-a introdus o nouă metodă de calculare a zilei Paştelui.

Adoptarea calendarului de către statele necatolice
Foarte puţine ţări au adoptat noul calendar pe 15 octombrie 1582. A fost vorba de Italia, principatele catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia. Ţările necatolice nu au fost de acord cu adoptarea reformei calendarului. Anglia, Scoţia, ca şi restul Imperiului Britanic (inclusiv coloniile care fac parte din ceea ce este acum SUA), nu au adoptat calendarul gregorian până în 1752, moment în care a fost nevoie de o corecţie de 11 zile, (2 septembrie 1752 a devenit 14 septembrie 1752). În Imperiul Britanic s-au dat legi speciale pentru ca nu cumva să existe neînţelegeri cu privire la data plăţilor anuale sau lunare stabilite conform calendarului iulian.
Danemarca, Norvegia şi zonele protestante ale Germaniei au adoptat noul calendar solar în 1700, datorită influenţei astronomului danez Ole Rømer, dar nu au adoptat şi schimbările făcute anului lunar. În loc de aceasta, ei au hotărât să calculeze ziua Paştelui folosind momentul echinocţiului şi fazele lunii conform Tabelelor Rudolphine ale lui Kepler din 1627. Ei au adoptat schimbarea făcută anului lunar doar în 1776.
În cazul Suediei, schimbarea la calendarul gregorian a fost un proces gradual. S-a început schimbarea în 1700, dar s-a decis să se facă ajustarea cu 11 zile prin excluderea unei zile din anii bisecţi (ziua de 29 februarie) din 1700 până în 1740. În acest timp, nu numai că în Suedia calendarul era în dezacord atât cu cel iulian cât şi cu cel gregorian pentru o perioadă de 40 de ani, dar diferenţa nu era fixă, ci se schimba la fiecare 4 ani. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, sistemul nu a fost corect folosit, iar zilele care ar fi trebuit excluse din anii 1704 şi 1708 au rămas din motiv necunoscute în calendar. Regele Carol al XII-lea a recunoscut ineficienţa sistemului şi a hotărât abandonarea lui. Datorită complicaţiilor apărute, s-a hotărât revenirea la calendarul iulian şi introducerea unei zile suplimentare unice, 30 februarie, în anul 1712. Suedia a hotărât trecerea la calendarul gregorian în mod definitiv abia în anul 1753, când 17 februarie a devenit 1 martie.
În Rusia, calendarul gregorian a fost acceptat după Revoluţia din Octombrie printr-un decret al Sovietului Comisarilor Poporului din 24 ianuarie 1918, care făcea ca ziua de 31 ianuarie să fie urmată de 14 februarie 1918.
În România, calendarul a fost introdus în 1919.
În Grecia, acest calendar a fost adoptat în 1924.
Această măsură nu a fost adoptată şi de bisericile ortodoxe răsăritene. În loc de aceasta, în mai 1923, a fost propus un calendar iulian revizuit care tăia 13 zile ale acelui an şi adopta o nouă regulă pentru anii bisecţi care făcea ca să nu fie nici o diferenţă între cele două calendare până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Grecia, Bulgaria, România, Polonia şi altele din zona est-mediteraniană (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Cipru) au adoptat calendarul iulian revizuit. Aceste biserici, care folosesc noul calendar, vor sărbători Crăciunul împreună cu bisericile occidentale pe data de 25 decembrie a calendarului gregorian până în anul 2800. Bisericile ortodoxe din Rusia, Serbia, Ierusalim şi câţiva episcopi din Grecia nu au acceptat calendarul iulian revizuit şi vor continua să sărbătorească Naşterea lui Cristos pe data de 25 decembrie a calendarului iulian – 7 ianuarie în calendarul gregorian, până în anul 2100. Toate celelalte biserici răsăritene, care nu sunt ortodoxe, (bisericile coptă, etiopiană, nestoriană, siriacă şi armenească), vor continua să folosescă propriile lor calendare. Toate bisericile răsăritene continuă să sărbătorească Paştele iulian, cu excepţia Biserica ortodoxă finlandeză care a adoptat paştele gregorian.
Republica China a adoptat în mod formal calendarul gregorian la proclamarea sa din 1 ianuarie 1912 dar, în curând, ţara s-a prăbuşit într-o epocă a dictaturilor militare, fiecare dictator folosind alt calendar. Unificarea Chinei sub autoritatea Kuomintang din octombrie 1928 a făcut ca, efectiv, prima zi a anului 1929 să fie 1 ianuarie a calendarului gregorian. Totuşi, în Republica China a fost menţinută numerotarea tradiţională a lunilor şi un Sistem al Erelor modificat, hotărând că primul an al Republicii Chineze a fost 1912. Acest sistem mai este folosit în Taiwan, unde s-a refugiat guvernul naţionalist al Republicii Chineze. De la proclamarea sa din 1949, Republica Populară Chineză continuă să folosească calendarul gregorian cu lunile numerotate, dar cu anii denumiţi în felul european.
Japonia a înlocuit calendarul tradiţional cu calendarul gregorian pe 1 ianuarie 1873 dar, la fel ca şi China, a continuat să numeroteze lunile şi a folosit numele împăraţilor în locul Anno Domini (după Hristos): Meiji 1=1867, Taisho 1=1912, Showa 1=1926 şi Heisei 1=1989. Numerotarea anilor în stil occidental (seireki) este însă practicată în egală măsură, inclusiv de unele agenţii guvernamentale.

Extinderea calendarului gregorian
Calendarul gregorian poate fi extins înapoi în timp, dacă este nevoie, la date la care era oficial calendarul iulian, folosind aşa-numitul calendar gregorian extins. Acest tip de calendar trebuie folosit cu mare precauţie, însă.
Pentru folosiri obişnuite, datele evenimentelor petrecute înainte de 15 octombrie 1582 ar trebui să apară în forma lor iuliană şi nu ar trebui convertite la echivalentele lor gregoriene.
>Datele evenimentelor care s-au produs în ţări în care calendarul gregorian a fost introdus după data de 4 octombrie 1582 sunt puţin mai problematice. De exemplu, în Marea Britanie şi posesiunile sale, (inclusiv coloniile americane), noul calendar nu a fost introdus decât pe 4 octombrie 1582. Cum se pot data evenimentele apărute în perioada de 170 de ani între 1582 şi 1752? Răspunsul depinde foarte mult de context, dar pentru fiecare caz trebuie făcut clar care dintre cele două calendare este folosit. Ar fi absurd să se meargă înapoi în timp şi să se schimbe datele tuturor evenimentelor istorice din această perioadă. Totuşi, este deseori recomandabil ca să se coreleze anumite date de pe "stil vechi" în date echivalente pe "stil nou", în cazul în care evenimentele respective trebuie corelate cu altele petrecute în ţări în care se introdusese deja calendarul gregorian.
Dacă se utilizează calendare diferite pentru comparaţii, putem avea parte de imposibilităţi logice, precum aceea a venirii la Londra perechii William şi Maria de Orange mai înainte de a părăsi Olanda, sau aceea a decesului lui Shakespeare şi a lui Cervantes în aceiaşi zi, (23 aprilie 1616), când, de fapt, Cervantes a decedat cu zece zile mai înaintea lui Shakespeare. Această coincidenţa aparentă a fost permisă de UNESCO pentru a marca ziua de 23 aprilie ca „Ziua Internaţională a Cărţii”.
Datele evenimentelor petrecute în Marea Britanie mai înainte de 1752 sunt arătate în mod normal în forma lor originală (stil vechi), în timp ce datele evenimentele petrecute în America (britanică) mai înainte de 1752 sunt prezentate de obicei conform calendarului gregorian (stil nou).
De exemplu, Shakespeare a murit pe 23 aprilie (stil vechi), şi doar rareori se întâmplă ca această data să fie convertită ca 3 mai (stil nou). Dar, deşi George Washington s-a născut pe 11 februarie (stil vechi), ziua sa de naştere este sărbătorită în zilele noastre pe 22 februarie (stil nou).
Totuşi, nici una dintre practicile de mai sus nu este universal acceptată în toate ţările, iar uneori este neclar ce calendar se foloseşte şi asta poate duce la premise false, care poate duce la date convertite incorect dintr-un calendar în altul. Odată cu creşterea interesului pentru istoria calendarului, apar mai multe informaţii despre datele reale ale evenimentelor şi erorile vechi pot fi corectate.
De asemenea, trebuie avut în vedere că atât calendarul extins gregorian cât şi cel iulian nu au anul 0, folosind în loc anii 1, 2, … atât pentru anii de dinainte de Cristos (î.Hr.) cât şi pentru cei ai erei creştine (d.Hr.). De aceea, succesiunea general acceptată este: … 2 î.Hr., 1 î.Hr., 1 d.Hr., 2 d.Hr., etc. Standardul ISO 8601 foloseşte numerotarea anului astronomic, care include un an 0 şi ani sub formă negativă şi pozitivă. De aceea, succesiunea anilor conform standardului ISO 8601 este -0002, -0001, 0000, 0001, 0002.

Precizia calendarului gregorian
Calendarul gregorian îmbunătăţeşte aproximaţia făcută de calenda-rul iulian prin neluarea în calcul a trei ani bisecţi iuliani la fiecare 400 de ani, rezultând un an mediu de 365,2425 zile medii solare, ceea ce duce la o eroare de 1 zi la 3300 ani prin comparaţie cu anul mediu tropical de 365,2422 zile, dar mai puţin de o jumătate de zi prin comparaţie cu anul echinoţiului de primăvară de 365,2424 zile. Amândouă aprecierile sunt mult mai precise decât cea iuliană, care are o eroare de 1 zi la 128 de ani, rezultând din aproximarea anului ca având 365,25 zile.
Pe o perioadă de mai multe mii de ani, calendarul gregorian va rămâne în urma anotimpurilor datorită scăderii vitezei de rotaţie a Pământului, care face ca durata zilei să crească în timp, (vezi şi acceleraţia de maree şi secunda în plus), în timp ce anul îşi păstrează durata constantă. Echinocţiul va apărea mai devreme cu un număr de zile egal cu [anul în viitor/5000]. Această problemă este una comună pentru oricare versiune de calendar, inclusiv pentru cel gregorian.

25 mai 2013

Dimensiunea existenţei, timpul [2]

Măsurarea timpului
Ceasul este un instrument de măsurare a timpului. În mod normal, termenul ceas se referă la un dispozitiv ce indică ora exactă conform unui standard de timp, iar termenul cronometru pentru un dispozitiv ce măsoară durate de timp. Prin extensie, termenl ceas se utilizează şi pentru dispozitive ce recepţionează şi indică ora exactă transmisă de un dispozitiv aflat la distanţă.
După modul de funcţionare distingem:
·      ceasuri solare, care indică timpul solar adevărat:
o  cadranul solar;
o  gnomul.
·      clepsidre cu nisip sau cu apă;
·      lumânare gradată;
·      ceasuri mecanice:
o  ceas cu pendul (ce utilizează un pendul gravitaţional);
o  ceas cu pendul de torsiune;
o  ceas cu balansier (ce utilizează un pendul elastic);
·      ceas electromecanic;
·      ceas electronic, care în ciuda numelui, măsoară timpul pe baza unui fenomen mecanic, vibratia unui cristal de cuarţ;
·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.
Pentru a determina o perioadă exactă de timp se foloseşte cronometrul, (Cronos mitologia greacă), sau:
·      tahimetru scară de pe cadranul sau de pe luneta unui cronograf, cu ajutorul căreia se pot măsura vitezele
·      pulsometru folosit în medicină pentru măsurarea pulsului;
·      altimetru folosit de alpinişti pentru determinarea timpului şi alti-tudinii;
·      ceasuri prelucrate în calculatoare de buzunar, telefon mobil etc.
După utilizare şi formă ceasurile pot fi:
·      Ceasuri de perete (cu pendulă), sau ceasuri de turn (orologii);
·      Ceasuri de buzunar, sau ceasuri de mână;
·      Ceasuri deşteptătoare;
·      Ceasuri atomice (de o precizie mare);
·      Ceasuri pentru scufundători, pentru şah;
·      Ceasuri pentru piloţi;
·      Ceasuri astronomice;
·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.
·      În trecut au fost folosite ceasuri de meridian, clepsidre, ceasuri cu nisip, cu apă, sau ceasuri solare.

Cronologia invenţiilor
·      cca. 1280: Ceasul cu roţi in Anglia Mănăstiri şi Catedrale
·      1427: Diferite părţi componente şi arcul, Heinrich Arnold
·      1510: Ceasul de buzunar, Peter Henlein, (Nürnberger Ei)
·      1657: Ceas cu pendulă, Christian Huygens
·      1923: Ceas automatic, John Harwood
·      1927: Ceas cu curare, Warren Alwin Marrison
·      1949: Ceas atomic
·      1967: Ceas cu unde radio, Wolfgang Hilberg (Telefunken – Patent)

Organizarea timpului: Calendarul
Un calendar astronomic este un mod de divizare a timpului stabilit după fenomene astronomice ciclice, ca de exemplu fazele Lunii, mişcarea aparentă a Soareluisau o combinaţie a poziţiei celor două corpuri cereşti.
Calendar solar
Calendarul solar stabileşte durata unei zile, a celor patru anotimpuri, solstiţiile şi echinocţiile în raport cu traiectoria aparentă a Soarelui pe bolta cerească.
Exemple de calendare solare:
§      Calendarul dacic;
§      Calendarul egiptean;
§      Calendarul coptic;
§      Calendarul zoroastric;
§      Calendarul maya;
§      Calendarul aztec (Tenochtitlán);
§      Calendarul iulian;
§      Calendarul gregorian;
§      Calendarulul francez instaurat în timpul Revoluţiei Franceze (24 august 1795).
Calendar selenar
Calendarele selenare (sau lunare) iau ca reper mişcarea Lunii în jurul Pământului.
Exemple de calendare lunare:
§      Calendarul sovietic;
§      Calendarul ebraic;
§      Calendarul tailandez;
§      Calendarul chinez.
§      Calendarul tailandez;
Mai mult sau mai puţin importante în timpurile actuale, toate aceste calendare au marcat cultura şi civilizaţia umană. Având aspect social pregnant, calendarele utilizate în spaţiul creştin este o dovadă de organizare modernă a timpului. Până la urmă toate calendarele au urmărit asta, dar bazându-se pe concepţiile culturale ale respectivei civilizaţii, nu au ajuns să fie adoptate la modul general. Dar până la urmă... Istoria e scrisă de învingători.
Cu o importanţă mare, chiar enormă, pentru ceea ce a însemnat bagajul de cunoştinţe ştiinţifice al acestor civilizaţii dispărute şi pe care creştinismul le-a mai şi dosit prin Biblioteca Vaticanului, păstrându-le secretul cu străşnicie, nu trebuiesc tratate la modul de subiecte de informaţie, motiv pentru care aici nu se va face referire la ele. Însă, tocmai luând în considerare informaţiile extraordinare ce le aduc acestea, tratarea şi discutarea lor a meritat subcapitole separate.

Calendarul iulian
Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr., (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondenţa cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferenţă în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conştient de imperfecţiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma calendarului gregorian, care făcea reglarea funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte). Uneori, pentru a evita confuziile dintre cele două moduri de datare, se foloseşte denumirea de Stil Vechi prin comparaţie cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.

De la calendarul roman la cel iulian
Anul obişnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile. Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie şi martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor 5 zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 378 de zile.
Conform scriitorilor romani Censorinus şi Macrobius ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de 4 ani, ducând la o deviere de 1 zi pe an pentru orice solstiţiu sau echinox. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. Atât cât poate fi determinat cu siguranţă din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată şi arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi.
Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, aşa cum s-a întâmplat după al doilea război punic şi în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical. Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetăţenii romani obişnuiţi nu cunoşteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de oraşe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiţi ani ai dezordinii. Problema a devenit mai mare pe vremea lui Iuliu Cezar, (63 î.Hr. – 46 î.Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î.Hr.
Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. Înainte de a fi aplicată reforma, zile care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie şi decembrie 46 î.Hr., sub forma a două luni suplimentare faţa de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie. Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulaţi, a fost numit ultimul an al dezordinii. Primul an în care a funcţionat reforma a fost 46 î.Hr..

Eroarea anilor bisecţi
În ciuda faptului că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, cei chemaţi să pună în practică reforma se pare că au înţeles greşit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, nu la patru, cum era normal. Cezar Augustus a remediat această discrepanţă după 36 de ani de la prima greşeală. El a hotărât să sară câteva zile pentru a corecta eroarea.
Alternanţa istorică a anilor bisecţi în această perioadă nu ne-a fost transmisă de nici o sursă antică, deşi existenţa anilor bisecţi la fiecare trei ani este confirmată de o inscripţie care datează din anul 8 sau 9 A.D. Învăţatul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma lui Augustus a avut loc în anul 8 A.D., şi a stabilit că şirul de ani bisecţi a fost 42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12-9î.Hr, 8, 12A.D., etc. Această propunere este cea mai răspândită soluţie acceptată. Uneori se sugerează că anul 45 î.Hr a fost un an bisect.
S-au propus şi alte soluţii. Kepler a propus ca şirul corect al anilor bisecţi să fie 43-40-37-34-31-28-25-22-19-16-13-10î.Hr., 8-12 A.D. etc. În 1883, învăţatul Matzat a propus şirul 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11î.Hr., 4-8-12 A.D., etc., bazându-se pe un pasaj din Dio Cassius, care menţiona o zi din anul 41î.Hr. ca fiind contrară regulii (lui Cezar). În 1960, Radke a presupus că reforma a fost instituită de fapt când Augustus a devenit Pontifex Maximus în 12î.Hr., sugerând secvenţa 45-42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12î.Hr., 4-8-12 A.D., etc.
În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care conţinea efemeride (tabel al poziţiilor pe cer ale soarelui, lunii şi planetelor), datat în anul 24 î.Hr. atât în calendarul egiptean cât şi în cel roman. Din acest papirus se poate deduce că cea mai probabilă succesiune a anilor bisecţi este 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11-8 î.Hr., 4-8-12 A.D. etc., foarte aproape de şirul sugerat de Matzat. Aceasta ne arată ca şirul standard cu an bisecţi la fiecare patru ani începe în anul 4 al erei noastre, la 20 de ani de la reforma lui Augustus. Acest şir face ca anul roman să coincidă cu anul iulian în perioada 32-26 î.Hr. Aceasta sugerează că unul dintre scopurile reformei lui Augustus a fost aceea de a asigura ca datele cheie ale carierei sale să rămână neschimbate, (precum aceea a căderii Alexandriei de pe 1 august 30 î.Hr. care a rămas neschimbată de reformă).
Datele romana inainte de anul 32 î.Hr. erau în mod tipic cu o zi sau două în urma aceleiaşi date din calendarul iulian. Astfel, data de 1 ianuarie din calendarul roman când s-a aplicat reforma iuliană, cade de fapt pe 31 decembrie 46 î.Hr. a calendarului iulian.

24 mai 2013

Dimensiunea existenţei, timpul [1]

Timpul... a patra dimensiune, definitorie pentru existenţă, a fost unul dintre cele mai puţin studiate obiecte de cercetare ştiinţifică, dacă îl asimilăm tuturot obiectelor existente fizic.
În 1995, cercetătorii americani şi britanici care au condus investigaţii în Antarctica au făcut o descoperire, ce s-a dovedit senzaţională. Fizicianul american Marian McLein le-a spus cercetătorilor că în apropierea Polului Sud a observat, pe 27.01.1995, un vârtej de ceaţă gri, pe care l-au luat drept un simplu vortex de furtună polară. Însă vartejul nu şi-a schimbat forma şi nici nu s-a deplasat în timp. Aşa că, decizând să cerceteze fenomenul, au lansat un balon meteorologic dotat cu echipamente de măsurat viteza vântului, temperatura şi umiditatea. Balonul s-a ridicat imediat şi a dispărut brusc în ceaţă. După un timp cercetătorii au adus balonul la sol, cu ajutorul frânghiei legate dinainte de acesta. Surprinderea a venit din măsurătorile citite pe aparate: cronometrul balonului arăta data 27.01.1965, adică 30 de ani în urmă.
Experimentul a fost repetat de câteva ori, după ce s-au asigurat că echipamentul balonului era în bună stare de funcţionare. Dar de fiecare dată ceasul arăta data cu 30 de ani în trecut. Fenomenul a fost numit "poarta temporală" şi a fost raportat la Casa Alba.
Astăzi s-a demarat o investigare a acestui fenomen straniu. Se presupune că acel vârtej de deasupra Polului Sud este un sui-generis tunel al timpului ce permite trecerea în alte dimensiuni temporale. Nu doar atât,  s-au demarat programe de trimitere a oamenilor în timp. CIA şi FBI se luptă pentru a controla proiectele care vor schimba cursul istoriei. Nu există incă nici o recunoaştere oficială a autoritătilor federale americane, însă cu această mare tăcere omenirea s-a obişnuit deja. De obicei tăcerea lor este dată de adevăr; reacţia vine rapid dacă neadevăruri se vor a fi propagate.
Faimosul om de ştiinţă rus, Nikolai Kozbrev, a condus un experiment pentru a demonstra posibilitatea călătoriei în timp. El a afirmat chiar că "timpul poate să producă energie". Un fizician american a ajuns la concluzia că timpul a existat înainte de a exista lumea, aşa cum o cunoaştem noi. 
Ghenadi Belimov, cercetător rus al fenomenelor inexplicabile, filozof şi autor a numeroase cărţi, a publicat un articol cu titlul "Maşina timpului, viteza întâia" în magazinul "Pe culmea imposibilului". El a descris experimente unice realizate de un grup de entuziaşti condus de Vadim Cernobrov, omul care a început construirea de maşini ale timpului încă din 1987. Astăzi acest grup de entuziaşti pot să grăbească sau să încetinească curgerea timpului folosind aceste dispozitive. 
În august 2001, într-o pădure izolată din regiunea rusă Volgograd a fost construit un nou model de maşină a timpului menită să fie folosită de om. Deşi folosea doar acumulatoare de autoturism şi functiona la o capacitate redusă, maşina a reuşit să modifice timpul cu 3%; măsurătorile fiind realizate cu oscilatoare cu cristale simetrice. La început, cercetătorii petreceau 5, 10 şi apoi 20 de minute în maşina timpului. Timpul maxim a fost de o jumătate de oră. Cernobrov spune că oamenii se simţeau ca şi când intrau într-o nouă lume; ei simţeau viaţa de aici dar şi pe cea de "acolo" în acelaşi timp ca şi când se deschisese o uşă misterioasă. "Nu pot să explic aceste senzaţii neobişnuite pe care le-am simţit în astfel de momente", spune Cernobrov. 
Evident, nici televiziunile şi nici radioul nu au făcut publice aceste experimente. Totuşi, înca de pe vremea lui Stalin se desfăşurau experimente cu timpul, în cadrul Institutului de cercetări a lumilor paralele.
Rezultatele experimentelor conduse atunci de academicienii Kurceatov şi Ioffe se pot găsi astăzi în arhive. În 1952, şeful poliţiei secrete ruse, Beria, dă o primă lovitură cercetărilor, declanşând o anchetă împotriva cercetătorilor care participau la experimente care a avut ca rezultat executarea a 18 profesori şi trimiterea în lagăre a altor 59 de cercetători. Institutul şi-a reluat activitatea mai târziu, sub Hrusciov. O altă lovitură, tragică, a avut loc în 1961 când un întreg stand de experimentare a dispărut cu tot cu cei 8 cercetători care activau în clădire. Clădirile apropiate de acesta au fost distruse, devenind ruine. Partidul Comunist a decis suspendarea cercetărilor până la noi ordine. 
Programul a fost reactivat în 1987, însă pe 30.08.1989 a fost lovit de o altă tragedie: o extrem de puternică explozie a distrus stabilimentul Institutului din insulele Anjou. Explozia a distrus modulul experimental de 780 de tone, dar şi întreg arhipelagul de insule pe o suprafaţă de 2 km pătraţi. Se spune că modulul experimental în care se aflau, în acel moment, 3 cercetători s-ar fi ciocnit cu un asteroid în lumea paralelă. Ultima însemnare din jurnalul experimentului, aflat în arhiva institutului, spune: "Suntem pe moarte dar continuăm experimentul. Aici este foarte întuneric; vedem cum obiectele devin duble, mâinile şi picioarele noastre sunt transparente, ne vedem venele şi oasele prin piele. Rezerva de oxigen ajunge pentru 43 de ore dar sistemul de menţinere a vieţii este puternic distrus. Transmiteti cele mai bune urări familiilor şi prietenilor noştri!". 

Definiţia timpului în fizică
Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al filozofiei, artei, poeziei şi ştiinţei. Există multe divergenţe în legătură cu însemnătatea lui, din acest motiv este dificil de oferit o definiţie a timpului care să nu ducă la controvese. Multe domenii folosesc o definiţie operativă în care unităţile timpului sunt definite. Academicienii au o opinie diferită în ceea ce priveşte posibilitatea timpului de a fi măsurat sau încadrat într-un sistem de măsurare.
Dicţionarul Oxford defineşte timpul ca fiind "procesul indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate". O altă definiţie de dicţionar standard este "Un continuum non-spaţial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă".
Măsurarea timpului a ocupat de asemenea savanţi şi tehnicieni, şi a fost o primă motivaţie in astronomie. Timpul este de asemenea o problemă de o mare importanţă socială, având valoare economică ("time is money/timpul înseamnă bani"), precum şi o valoare personală datorită timpului limitat din fiecare zi şi din vieţile noastre. Unităţile timpului au fost făcute prin acord pentru a cuantifica durata evenimentelor şi intervalele dintre ele. Evenimentele care se produc regulat şi obiectele cu mişcare aparent periodică au servit dintotdeauna ca standard pentru unităţile timpului. Exemple sunt aparenta mişcare a soarelui pe cer şi fazele lunii.
Timpul este una dintre puţinele mărimi fizice fundamentale (şapte în Sistemul Internaţional), care conform cunoştinţelor actuale nu se pot defini prin intermediul altor mărimi, la fel ca, de exemplu, lungimea şi masa.
Durata de timp scursă între două evenimente poate fi definită pe baza unei mişcări uniforme (de exemplu, deplasarea luminii între două oglinzi paralele, rotirea Pământului) sau a unui fenomen repetitiv (oscilaţia unui pendul gravitaţional, a unui pendul elastic a unui circuit LC etc). Prin această metodă se poate defini doar timpul pentru punctul din spaţiu în care este plasat instrumentul de măsură, ceasul. Pentru alte puncte din spaţiu, este necesar să se stabilească noţiunea de simultaneitate la distanţă — un criteriu după care să se poată declara dacă două evenimente ce au loc în puncte diferite din spatiu sunt simultane sau nu.
În mecanica clasică, se considera „de la sine înţeles” că simultaneitatea a două evenimente este o proprietate independentă de observator şi că ordinea cronologică şi duratele fenomenelor sunt independente de observatorul care le observă. În acest fel, mulţimea momentelor de timp este izomorfă cu mulţimea punctelor de pe o dreaptă:
-fiecărui eveniment îi corespunde un punct unic de pe axa timpului,
-pentru a asocia un număr fiecărui moment de timp este necesar doar să fixăm o origine a timpului (un moment pe care să-l notăm convenţional cu 0).
Timpul în mecanica clasică este omogen, nu este influenţat de obiectele sau fenomenele ce au loc şi este independent de spaţiu.
În teoria relativităţii, simultaneitatea, duratele şi ordinea cronologică a evenimentelor depind de observator. Transformările Lorentz stabilesc (în teoria relativităţii restrânse) relaţia dintre duratele fenomenelor aşa cum sunt percepute de observatori diferiţi, în funcţie de viteza cu care se deplasează faţă de fenomenele studiate.
Ca urmare, timpul nu mai există independent de observator. În schimb, se poate construi un model matematic de spaţiu cvadridimensional, spaţiu-timpul, astfel că fiecărui eveniment i se poate asocia un punct din spaţiu-timp. Pentru un observator dat, fiecare punct din spaţiu-timp este văzut ca un punct având o anumită poziţie în spaţiu faţă de sistemul de referinţă al observatorului şi un anumit moment în timpul observatorului. În teoria relativităţii restrânse, spaţiu-timpul este modelat ca spaţiu Minkowski.
Noţiunea absolută (independentă de observator) de ordine cronologică se păstrează doar în anumite limite. Astfel, fiecărui eveniment (fiecărui punct din spaţiu-timp) i se poate asocia:
con de lumină viitor, constituit din punctele aflate la distanţă (în spaţiu) mai mică sau egală cu timpul scurs de la evenimentul considerat la acel punct înmulţit cu viteza luminii în vid; cu alte cuvinte, mulţimea de puncte în care poate ajunge lumina emisă în punctul din spaţiu-timp corespunzător evenimentului sau mai târziu;
con de lumină trecut, constituit din punctele aflate la distanţă mai mică sau egală cu timpul scurs de la ele la evenimentul considerat înmulţit cu viteza luminii în vid.
Conurile de lumină trecut şi viitor ale unui punct din spaţiu-timp sunt independente de observator.
Punctele din conul de lumină viitor apar oricărui observator ca fiind ulterioare (în timp) evenimentului considerat. Punctele din conul de lumină trecut apar oricărui observator ca fiind anterioare evenimentului considerat. Orice punct aflat în afara conului viitor şi a conului trecut apare faţă de unii observatori ca fiind anterior evenimentului considerat, faţă de alţii ca fiind ulterior evenimentului şi faţă de alţii ca fiind simultan cu evenimentul considerat. Deoarece viteza luminii în vid este cea mai mare viteză de deplasare a unei acţiuni, rezultă că evenimentele din afara conurilor de lumină ale unui eveniment nu pot influenţa şi nu pot fi influenţate de acel eveniment.
În teoria relativităţii generalizate, forma spaţiu-timpului este influenţată de prezenţa materiei; ca urmare spaţiu-timpul nu este o simplă „scenă” în care se desfăşoară fenomenele fizice, ci este influenţată de acestea.
În astronomie există câteva noţiuni de „timp”, numite colectiv timp astronomic. Aceşti „timpi” sunt definiţi ca unghiuri între repere de pe Pământ şi repere legate de alte corpuri cereşti. Ei sunt echivalenţi cu timpul (fizic) doar în măsura în care viteza de rotaţie a Pământului poate fi considerată constantă. Există:
timpul sideral, definit ca unghiul orar al punctului vernal. Este dependent de longitudinea observatorului considerat.
Timpul sideral este o măsură a poziţiei Pământului în mişcarea sa de rotaţie în jurul axei sale. Formal, este definit ca fiind unghiul orar al punctului vernal.
Pe o planetă ce se roteşte în acelaşi sens cu mişcarea sa de revoluţie, ziua solară este mai lungă decât ziua siderală. Ziua siderală este perioada unei rotaţii faţă de un sistem de referinţă inerţial; de la momentul 1 la momentul 2 este o zi siderală. La momentul 2, încă nu este amiază pentru observatorul marcat cu săgeată; amiaza are loc puţin mai târziu, la momentul 3. Notă: desenul nu este la scară.
Simplificat, ziua siderală este timpul necesar unei rotaţii complete a Pământului în jurul axei sale, faţă de stele sau faţă de un reper inerţial. Ca definiţie exactă, ziua siderală este perioada scursă între două treceri la meridian succesive ale punctului vernal.
Axa Pământului nu rămâne în permanenţă paralelă cu ea însăşi datorită fenomenelor de precesie şi nutaţie. Ca urmare, nici direcţia punctului vernal nu constituie un reper inerţial, iar poziţia punctului vernal relativ la stele se modifică în timp, punctul vernal parcurgând ecliptica în aproximativ 26000 ani.
Ziua siderală are o durată de aproximativ 23 ore 56 de minute 4 secunde. Du-rata zilei siderale variază însă datorită mai multor factori:
-neuniformitatea vitezei de rotaţie a Pământului datorită redistribuirii masei în interiorul Pământului,
-frânarea rotaţiei Pământului datorită mareelor
-nutaţia şi neuniformitatea precesiei.
·      timpul solar adevărat, definit ca unghiul orar al Soarelui. Este dependent de observatorul considerat şi curge neuniform în timpul anului (vezi ecuaţia timpului).
Ziua solară este timpul necesar unei rotaţii complete a Pământului raportat la raza vectoare Pământ-Soare. Ziua solară este perioada alternanţei zi-noapte. Timpul solar al unui punct de pe Pământ este o măsură a poziţiei aparente a Soarelui pentru un observator plasat în acel punct.
La echinox, ziua solară adevărată este mai scurtă decât ziua solară medie. Diferenţa dintre ziua solară şi ziua siderală este dată de unghiul diedru dintre planele a şi b (cu atât trebuie să se mai rotească Pământul pentru a ajunge cu acelaşi meridian spre Soare). Acest unghi este mai mic decât unghiul dintre razele de la Soare spre Pământ (unghiul AOB), deoarece planul AOB este oblic pe planele a şi b
Timpul solar adevărat al unui observator de pe Pământ este definit ca fiind unghiul orar al Soarelui pentru observatorul respectiv. Ca atare, este un unghi exprimat în unităţi de timp (24 de ore pentru 360 de grade).
Ziua solară adevărată este timpul scurs între două culminaţii superioare succesive ale Soarelui. Datorită mişcării de revoluţie a Pământului, ziua solară este cu aproximativ patru minute mai lungă decât ziua siderală. În termeni de poziţii aparente pe sfera cerească, ascensia dreaptă a Soarelui creşte cu aproximativ 1° pe zi; ca urmare, timpul sideral al culminaţiei superioare a Soarelui creşte cu aproximativ 4 minute de la o zi la alta.
De notat că ziua solară începe la culminaţia superioară a Soarelui, adică la amiază, iar timpul solar este 0h la amiază şi 12h la miezul nopţii.
·      timpul solar mijlociu, definit pe baza timpului solar adevărat dar mediind variaţiile din cursul anului
Înclinarea axei Pământului pe orbită şi viteza neuniformă de deplasare pe orbită determină variaţii de ordinul câtorva zeci de secunde ale duratei zilei solare. Din acest motiv, se defineşte ziua solară medie ca fiind media anuală a duratei zilei solare. Ziua solară medie durează 24 de ore, sau 86400 secunde.
Ziua solară medie este cea pe baza căreia este definită data şi ora utilizate în viaţa de zi cu zi. Ziua solară medie aproximează suficient de bine alternanţa zilei cu noaptea pentru a fi utilizată în coordonarea activităţilor umane, iar, pe de altă parte, durata ei este constantă astfel încât curgerea ei să poată fi măsurată cu ajutorul unui ceas.
Iniţial, ora a fost definită ca 1/24 din ziua solară medie, minutul ca fiind 1/60 dintr-o oră, iar secunda ca fiind 1/60 dintr-un minut etc. O dată cu apariţia ceasului atomic, au putut fi puse în evidenţă mici variaţii ale duratei zilei solare medii, cauzate de variaţii ale vitezei de rotaţie a Pământului. Ca urmare, secunda este în prezent definită ca durata a exact 9 192 631 770 de perioade ale radiaţiei ce corespunde tranziţiei dintre cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ale ato-mului de cesiu 133 în repaus la temperatura de 0 K.
Durata unei zile solare medii se abate în prezent cu câteva milisecunde faţă de valoarea de 86400 secunde. Datorită frânării cauzate de maree, rotaţia Pământului se încetineşte continuu şi ca urmare durata zilei solare medii creşte cu aproximativ 2 milisecunde pe secol.
Timpul solar mediu este, în principiu, timpul solar adevărat corectat în aşa fel încât să curgă uniform. Anume, se defineşte un Soare fictiv, care se deplasează cu viteză constantă pe ecliptică şi coincide cu soarele adevărat în momentul trecerii Pământului prin periheliul orbitei sale. Se defineşte apoi un al doilea Soare fictiv, numit Soarele mediu, care parcurge ecuatorul ceresc cu viteză constantă şi trece prin punctul vernal simultan cu primul Soare fictiv. Timpul solar mediu este definit ca fiind unghiul orar al soarelui mediu.
Diferenţa dintre timpul solar adevărat şi timpul solar mediu se numeşte ecuaţia timpului.
Ca şi în cazul timpului solar adevărat, timpul solar mediu are ora 0 la amiază şi ora 12 la miezul nopţii, iar ziua solară medie începe la amiază.
·      timpul civil, definit ca timpul solar mediu minus 12 ore (pentru ca ziua să înceapă la miez de noate şi nu la amiază).
Deoarece începerea zilei la amiază şi socotirea timpului cu ora 0 la amiază şi ora 12 la miezul nopţii este nepractică, este definit timpul civil, ca fiind timpul solar mediu minus 12 ore.
Timpul civil este specific unui observator, iar timpul civil al unui observator este identic cu timpul civil al altui observator dacă şi numai dacă cei doi observatori se găsesc pe acelaşi meridian.
Pentru a nu avea fiecare localitate propria oră, este definit timpul legal care diferă relativ puţin faţă de timpul civil (în principiu, cel mult 30 minute cu plus sau cu minus), dar este egal pentru o zonă mai largă.
Timpul universal, definit ca timpul civil al Observatorului din Greenwitch.
Sensul curgerii timpului, săgeata timpului dă sens noţiunilor în sine.  Există fenomene reversibile, care se desfăşoară la fel indiferent de sensul în timp, de exemplu mişcarea punctelor materiale sub efectul gravitaţiei. Dacă am avea un film cu mişcarea planetelor în jurul Soarelui şi am rula filmul înainte şi înapoi, nu am putea să determinăm care sens este înainte şi care înapoi — derularea filmului înapoi nu ar prezenta fenomene incompatibile cu legile fizicii.
Pe de altă parte, există fenomene ireversibile, în raport cu care timpul „curge” într-un sens bine determinat, dispre trecut spre viitor: de exemplu, amestecarea spontană a două lichide. Dacă am avea un film reprezentând amestecarea unei picături de cerneală într-un pahar cu apă şi am rula filmul înainte şi înapoi, am determina uşor sensul corect - derularea înapoi prezintă fenomene contrare principiului al doilea al termodinamicii.
Există cel puţin trei lucruri care definesc un sens al curgerii timpului
-sensul termodinamic, sensul în care creşte entropia
-sensul psihologic, determinat de faptul că ne amintim trecutul şi nu ne amintim viitorul;
-sensul cosmologic, cel în care Universul este în expansiune.
Sensul termodinamic şi sensul psihologic sunt probabil îndreptate în acelaşi sens deoarece memorarea unei informaţii în memoria unui calculator, şi probabil şi în memoria umană, este un proces în cursul căruia entropia creşte.
Unitatea de măsură pentru timp în Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură este secunda, având simbolul „s”. Ea este definită pe baza proprietăţilor atomului de cesiu. Definiţia mai veche era făcută pe baza divizării zilei solare medii în ore, minute şi secunde; aceasta s-a utilizat până la apariţia ceasurilor atomice, capabile să pună în evidenţă neuniformitatea rotaţiei Pământului.
Standardele de timp sunt reguli prin care unui moment de timp i se asociază o notaţie de tip „dată şi oră”. Există:
-timpul terestru (TT), timpul perceput de un observator aflat pe suprafaţa geoidului terestru. Este succesorul timpului efemeridelor, definit însă corect în cadrul teoriei relativităţii;
-Geocentric Coordinate Time (TCG)
-Barycentric Coordinate Time (TCB);
-timpul atomic internaţional (TAI), materializarea timpului terestru (TT) realizată prin corelarea unor ceasuri atomice;
-timpul universal coordonat (UTC), definit pe baza TAI, dar cu o regrupare diferită a secundelor în minute pentru a-l menţine în sincronism cu rotaţia Pământului. 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...