3 mai 2012

Vremuri noi şi oameni noi [1]

Trăim în cele mai dinamice timpuri. Timpurile dinamice sunt timpuri vii, schimbările a tot şi toate sunt extrem de rapide că uneori nici nu se mai ştie cum au fost toate cu câteva zile înainte.
Vremurile noi sunt, fragmentat, realităţi. Omul nou este deja, tot pe fragmente, o realitate. Vremurile noi ca şi oamenii noi nu sunt rodul unei intervenţii majore a unei alte civilizaţii. Cei care intervin nu se lasă văzuţi. Nu e nouă afirmaţia că “Dumnezeu lucrează prin oameni”. Dacă Dumnezeu a vrut să schimbe lumea nu a luat pe oameni de pe această lume ducându-i într-un laborator unde să le schimbe câte ceva. Nu! A intervenit într-un alt mod: a schimbat, încet, încet, câte ceva, la cei care aveau puterea să se accepte ca fiind altfel, fără să se întrebe de ce sunt altfel, fără să le pară rău că sunt altfel.
Noul Om! Este o idee frumoasă! Dar de unde să vină acest Om Nou? Mai mult decât sigur este faptul că el este de fapt făptura Omului Vechi cu alte idei. Vremurile noi vor fi înfăptuite de Noul Om din vremurile vechi. Lumea nouă va fi doar a oamenilor noi. Pentru a trăi în Lumea nouă, Vechiul Om nu are decât o şansă: să se transforme în Noul Om. Altă şansă nu are, altfel trebuie să dispară.
Schimbarea este un experiment al Cerurilor asemenea cu ceea ce omul ştie: pentru ca rodul următoarelor culturi să fie curat, câmpurile trebuie să fie curăţite şi pregătite, pentru ca să cadă în pământ doar seminţele dorite, să nu rămână nici o sămânţă veche. La fel şi cu Omul Nou: Omul Vechi poate să mai existe doar dacă Omul Nou este împiedicat să apară. Dacă Omul Nou va ajunge să nu mai fie doar în fragmente ci într-un întreg uşor de definit, Omul Vechi va pieri, trebuie să piară!
Vremurile noi, ca şi Omul Nou trebuie să apară căci de apariţia lor este legată supravieţuirea Pâmântului, chiar în sensul astronomic, de planetă, dar şi ca viaţă, căci, cel puţin în Sistemul Solar, Pământ este sinonimul vieţii. Problema este de viaţă şi de moarte!
Ce reprezintă acum Omul Vechi? El reprezintă distructivitatea în sine, căci a ajuns la limite. Cu toate avantajele avansului tehnic de necontestat, principiile Omului Vechi nu mai lasă posibilă viaţa ci doar moartea. Acumularea excesivă ce stă în mentalului vechi este chiar ideea ce duce la sinucidere. Omul Vechi chiar asta face: se pregăteşte de o sinucidere la nivel global.
Dar ce nu acumulează Omul Vechi? El acumulează orice. De bani cred că nu trebuie să mai aducă nimeni vorba, ei sunt primii pe listă. Dar Omul vechi nu se sfieşte să acumuleze chiar şi bombe care, dacă toate explodează duce la moarte totală a Pământului. Scopul Omului Vechi este de a comite chiar o sinucidere colectivă. Scop sau dorinţă? Mai înainte de orice este o dorinţă inconştientă, dictată de frica apariţiei Omului Nou: decât să lase Omului Nou posibilitatea de a deveni realitate, preferă să distrugă tot.
Mâine se naşte din azi. Dacă există grija pentru acest azi, înseamnă de fapt grija pentru mâine. Doar aşa omul nu va fi îngrijorat pentru mâine. Omul prea îngrijorat pentru ziua de mâine nu poate trăi ziua de azi, ratează această ocazie, pentru totdeauna. Ratând pe azi, va rata pe mâine, pentru că azi va fi mîine azi, întotdeauna azi. Acesta este modul sinucigaş al Omului Vechi de a trăi viaţa. Cel care nu se gândeşte la ziua de mâine este desconsiderat. Din acest motiv Vechiul Om ratează trăirile în mod permanent şi astfel este mereu trist, mizerabil de trist. Prin această tristeţe el este împotriva sa şi a lumii şi pentru orice condamnă lumea, ea este vinovată pentru propria mizerie. Lumea ar putea fi frumoasă, ca şi viaţa. Viaţa este în sine frumuseţe, binecuvântare şi fericire. Ceea ce nu lasă pe om să vadă asta este greşeala din gândirea Vechiului Om, care ori este îndreptată spre trecut, ori înspre viitor, nicicând spre prezent. Iar dacă s-a mai orientat, cât de cât, spre prezent a gândit “trăieşte clipa” în sensul desfrânării şi al plăcerii pentru sine!
Între mentalitatea Vechiului Om şi a Noului Om va fi o mare luptă. Poate greu de înţeles să se spună că Omul Nou nu va mai privi cu evlavie spre Ceruri. Da, Omul Vechi priveşte cu evlavie dar şi cu teamă Cerurile, preocupat fiind mai mult de viaţa de după moarte decât de viaţa de dinainte de moarte. Omul Nou va fi preocupat de ceea ce există, adică de viaţa de dinainte de moarte, fără grija celeilalte căci ea va urma ca firesc.
Preocuparea Omului Vechi de a se teme de Dumnezeu este pregnantă. Omul Nou nu va mai avea această preocupare, nici măcar ideea de Dumnezeu nu va fi o preocupare, el va trăi şi va iubi lumea şi aceasta va fi trăirea întru existenţa lui Dumnezeu. Din speculativ, Omul Vechi, dacă va putea să facă necesarul salt cuantic, un salt măreţ, va deveni existenţial. De aceea ar trebui protejat noul, fiindcă noul poartă tot viitorul în el.
Vechiul Om trăieşte cu teamă şi din teamă, până şi Dumnezeul nu este altceva decât o creaţie din teamă. Templele, moscheile, bisericile, în modul în care sunt construite şi decorate arată această teamă. El tremură, înfricoşat. Omul Nou va trăi din dragoste şi nu din teamă, doarece teama deserveşte moartea, dragostea deserveşte viaţa. Cine vrea să vadă adevărul îl vede şi acum: cel ce trăieşti din teamă, nu cunoaşte niciodată ce este viaţa, merge direct să cunoască doar moartea. Cel care trăieşte din frică creează tot felul de situaţii în care ea trebuie să simtă tot mai multă frică. Frica îi crează situaţii, întocmai precum dragostea îi poate crea situaţii, dacă iubeşte va găsi multe situaţii de a-l face iubitor, dacă este speriat va găsi multe situaţii de a-l face speriat.
Mintea Vechiului Om este preocupată cu ceea ce nu este şi de aceea cotrobăie prin toate cotloanele, bune sau rele. Omul Nou, complet armonizat cu Divinitatea, va fi preocupat cu ceea ce este, căci tot ceea ce este formează realitatea.
“Bogăţia” intelectuală a Vechiului Om este evaluată prin erudiţie. Cu cât este mai împănat cu idei filozofice, religioase sau altele, multe dintre ele nonsensuri, dacă are în minte o bibliotecă de cărţi citite din care poate cita, cu atât primeşte mai multă consideraţie de la ceilalţi. Aceştia, tot Oameni Vechi, apreciază o minte searbăda, care nu are nimic original, care nu conţine nici o concluzie proprie, fără a se întreba de ce sunt importante ideile oamenilor care au avut concluzii proprii. Noul Om va trăi viaţa fără concluzii apriori, concluzii care distornează realitatea.  
Omul Nou o va rupe definitiv cu trecutul căci trecutul îl poate înnebuni. Acum el, cât încă e Omul Vechi, ori ce încă păstrează din el, crede în război, şi îi război crezând crede, altfel dar încă o dată, în moarte. Omul Nou crezând în iubire va crede în pace, prin pace va crede doar în viaţă. Totul îi va fi Omului Nou de folos pentru a fi creativ, altfel decât Omul Vechi ce este distructiv.
Findu-i dată eliberarea de frică, Omul Nou va fi foarte inteligent. Nu se va mai coborî la ambilţiile ce le are Omul Vechi de a face politică, pentru că Omul Nou va avea în gând tot Pământul, tot Universul. Cu asemenea gânduri, stupiditatea ambiţiilor politice va dispare! Omul care se va naşte din ruinele Omului Vechi nu va trăi prejudecăţi ci responsabilităţi, responsabilităţile zilei de azi, responsabilităţi spontane. Acum, prin toate, Omul Vechi este un sclav. Va deveni Omul Nou când libertatea va trăi în miezul fiinţei sale, căci Omul Nou va fi un om Liber!
Cum trebuie să fie omul în activitatea profesională, în muncă acum? Un om serios, un robot dependent de muncă, munca fiindu-i datorie şi sacrificiu. Fără bucuria muncii şi astfel fără bucuria vieţii. Când Lumea nouă va fiinţa, Omul Nou nu va mai fi prigonit chiar şi acolo pentru faptul că este şi va fi jucăuş, în căutare. El nu se va sacrifica, având angajament faţă de viaţă, pentru a se bucura de toate darurile lui Dumnezeu.
Dintotdeauna, privind istoria ştiută, omul a crezut că se bucură trăind sub povara muncii. Şi s-a cerut muncă şi iar muncă: pentru ţară, pentru familie, pentru copii, pentru părinţi. Şi s-a muncit şi se munceşte continuu. Cererea de continuă muncă a cresut mereu şi acum nimeni nu are timp pentru a se bucura. Noul Om nu va fi unul care nu va munci. Va munci, dar nu-i va fi munca un drog de care să fie dependendent. El va munci pentru a avea ceea ce-i este necesitate, însă nu va mai munci permanent pentru mai mult, pentru că nefiind interesat să acumuleze nu va mai gândi către mărimea contului din bănci sau a a datoriei la bănci, pentru că nu va mai avea de ce să se împrumute.
Nici un Om Nou nu va mai avea mania banilor, banii nu-l vor mai conduce, aşa cum a trăit şi trăieşte cel care este pe de-a-ntregul Om Vechi. Şi acum el crede că are în posesie lucrurile pe care le-a achiziţionat, şi crede că este conştient a gândi aşa. De fapt toate lucrurile, obiectele în sine, îl posedă pe el. Nu viaţa este importantă pentru el, ci durata de utilizare a obiectelor, nu sănătatea lui ci starea de funcţionare a obiectelor deţinute. Cel ce va şti să utilizeze obiectele, tehnologia, banii, rămânând stăpân fără a deveni slugă, victimă, instrument al obiectelor, va fi Omul Nou. Şi tocmai această schimbare reprezintă parte importantă din saltul măreţ al omului.
- continuare în Vremuri noi şi oameni noi [2]

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...