17 mar. 2012

În drum spre Omul noului viitor Pământ [1]

Cei care nu sunt conştienţi că noaptea, doar pentru faptul că este întuneric, nu este automat şi ceva periculos, întunericul fizic poate face ca frica de întuneric să fie dominantă. E o frică generată de lipsa de perspectivă dar şi de lipsa de relief.  Pe întuneric totul este plan, înaltul e fără referinţe.
Spre viitor mulţi privesc, mai mulţi decât acei ce privesc sunt cei care ar vrea să ştie fără să privească, pentru că le este frică de ceea ce ar putea să vadă. Le este frică; frica este generatoare întunericului ce nu-i lasă posibilitatea de a şti perspectivele. Neştiind perspectivele, frica de înălţimi devine generatoarea unui alt întuneric şi mai dens. În acel întuneric dispar referinţele. Şi atunci omul se ia pe sine ca referinţă, câutând să facă aproximaţii. Ca în orice aproximaţie se face foarte des eroarea de a anula anumite constante, înlocuite de altele, satisfăcătoare momentului.
Destinul este menit să-l dezvolte pe om, să-l fortifice, să-l facă mai mult ceea ce este de fapt, adică un Eu uman. Aşadar, destinul nu este ceva care trebuie schimbat, ci ceva care trebuie conştientizat (să fie reamintit, poate), înţeles, îndeplinit. Strădania de schimbare a destinul nu este altceva decât un semn că nu omul nu-şi cunoaşte sau nu îşi înţelege destinul. Prin analogie este ca şi cum un om şi-ai propune să se ducă la universitate să studieze şi pe drum intră într-o cârciumă, unde începe să flecărească cu obişnuiții locului, criticîndu-i pe studenţi … sau orice situaţie care, în termenii obişnuiţi de azi s-ar numi scindare a personalităţii, sau cu un termen mai dur: schizofrenie.
Ca punt de pornire în dezbaterea ideii s-ar putea porni de la o idee normală, reală în plan material “Dacă aseară ţi-ai făcut un plan pentru această dimineaţă şi ai hotărât să faci o serie de lucruri – să mergi pe un anumit drum, să te întâlneşti cu anumite persoane, să rezolvi anumite lucruri, să te ocupi de tine pentru a-ţi rezolva anumite probleme – fireşte, atunci vei acţiona consecvent şi vei încerca să faci tot ceea ce ţi-ai propus”. Aşa suntem oamenii ca indivizi: înainte de a se naşte, există un plan al vieţii, un contract, pe care îl fixăm nu numai el din voinţa lui, ci împreună cu fiinţe superioare, cu Îngeri, cu Arhangheli şi alte fiinţe din Lumea Divină, care sunt călăuzitori. Iar apoi, după naştere, toate elementele acestui plan conceput spre evoluţie devin destin.
Religiile vechilor tradiţii încercau să cultive o viaţă socială în care omul să practice înţelegerea şi respectarea destinului său. Etimolog cuvântului religie vine din latinescul religare, adică a lega la loc, a pune din nou în legătura. Întrebare este firească: Ce cu ce? Răspunsul e uşor înţeles de cei ce nu sunt străini de religie, cei ce cunosc sau măcar ştiu această ştiinţă: Omul – cu lumea spirituală! Căci oamenii moderni au pierdut în mod necesar capacitatea naturală atavică de a percepe fiinţele şi fenomenele suprasensibile, aflate dincolo de simţurile fizice, tocmai pentru a putea cuceri în mod deplin şi liber planul fizic-sensibil. Dar deja din secolele XIX, XX, XXI, omenirea întreagă se naşte cu noi capacităţi spirituale, care se adaugă capacităţilor raţionale-intelectuale cucerite în ultimele milenii în detrimentul vechilor capacităţi clarvăzătoare.
Ulisse din Odiseea lui Homer reprezintă această etapă din evoluţia oamenilor. Iar acum unii oameni – conştient sau inconştient – vin pe Pămînt cu aceste noi capacităţi spirituale şi încep să simtă o responsabilitate personală mai mare faţă de evoluţie, faţă de omenire şi faţă de Pământ. Lor tocmai că nu le este frică, ci au curajul să cerceteze realitatea, nu ca pe o abstracţiune a fizicianului, ci ca pe o realitate completă, în care fizic-mineralul vizibil este pătruns de viaţă, suflet şi spirit. Dar cei care nu pot recunoaşte în mod natural, conştient, aceste procese din ei înşişi şi din ceilalţi le neagă, le caricaturizează sau chiar le răstălmăcesc, luîndu-le în derâdere.
Pentru cineva care nu este conştient că noaptea nu este ceva periculos, întunericul le stârneşte frica. Iar cine nu cunoaşte că din bezna cea mai adîncă răsare lumina cea mai puternică descrie doar experienţa sa limitată – faptul că deocamdată el nu percepe realitatea aşa cum este ea, ci doar o parte. Una dintre temele esenţiale ale omenirii din toate timpurile a fost relaţia dintre viaţă şi moarte, adică dintre a fi plin de viaţă sau a fi golit de viaţă. Însă, fireşte, pentru a înţelege această temă, trebuie pe de o parte să-şi aminteacă fiecare că are la dispoziţie toată moştenirea culturală a mitologiilor, a filosofiilor şi a vechilor scrieri sacre, pe care însă trebuie să le studieze cu seriozitate, dacă vrea să le înţeleagă.
Un om de ştiinţă care desconsideră o altă ştiinţă decât a lui numai pentru că nu o înţelege nu arată decât că nu a înţeles însuşi spiritul cercetării ştiinţifice. Iar pe de altă parte există la dispoziţie o literatură extrem de bogată a secolului XX, cu mărturii şi scrieri despre miile, zecile, sutele de mii de oameni care pot relata despre experienţele lor spirituale personale actuale, noi, diferite calitativ de orice a fost pînă acum pe Pămînt.
Înţelegerea vieţii şi a morţii este tocmai una dintre experientele esenţiale ale noii omeniri. Omul de azi are la dispoziţie conceptul de reîncarnare, posibilitatea de a înţelege reîncarnarea şi se poate raporta la sine însuşi ca la o fiinţă umană care evoluează în vieţi repetate, în locuri diferite de pe Pămînt, în epoci diferite.
Moartea este văzută, din ce în ce mai mult, de unii oameni de azi un rit de trecere dinspre activitatea pamânteană spre o activitate spirituală între moarte şi o nouă naştere, în care se evaluează realizările şi nereuşitele şi se pregăteşte apoi pentru o revenire pe Pămînt, care este locul în care trebuie să înveţe, să crească şi să se transforme în ceea ce a creat Divinitatea. Omul are vocaţia de co-creator al Lumii, aşa cum se găseşte spus în toate vechile scrieri sacre, şi ca prim exemplu se poate lua Cartea facerii sau Geneza din Vechiul Testament.
Cel pentru care toată această complexitate nu este altceva decât un gol, nu arată decît că (încă) nu are format organul prin care să perceapă această realitate, aşa cum un om fără auz muzical nu poate distinge notele, sau cum un orb nu poate vedea conturul obiectelor exterioare ale lumii.
În logica nematerialistă lumea este un tot coerent, logic şi cognoscibil. Omul este o fiinţă dotată cu un trup, cu forţe de viaţă, cu suflet conştient şi cu spirit creativ, o fiinţă care trebuie să evolueze de la condusă, protejată, dar neliberă, la o fiinţă liberă, dar şi responsabilă de propria evoluţie, precum şi de evoluţia Universului şi chiar de evoluţia fiinţelor superioare omului.
În acest proces civilizaţia a trebuit să piardă valorile vechi, care erau cultivate şi inspirate maselor de oameni neevoluați de către îndrumătorii mai evoluaţi şi mai puţin numeroşi, dar înţelepţi şi drepţi. Se poate face o analogie dintre omenirea condusă de lumea divină şi copilul crescut de părinţi. La început, copilul este plăpând, neajutorat, inconştient de lumea exterioară, dar plin de trăiri interioare puternice. Părinţii îl ajută, îl hrănesc şi îl cresc pentru a deveni în cele din urmă conştient de lumea exterioară, capabil să contribuie la mersul lumii în mod liber, independent de părinţi – dar totuşi copilul devenit adult îmbrăţişează principiile părinţilor, căci lumea obiectivă se bazează pe acele principii, constă din acele principii, pe care şi copilul devenit adult învaţă să le preţuiască si să le cultive cot la cot cu părinţii.
Lumea de azi, aşa cum este ea, este considerată ca cea mai bună lume de care omul a putut avea parte. Dacă ar fi fost posibilă alta, sigur am fi avut-o pe aceea! În al doilea rând, nimic nu este întâmplător, ci întreaga evoluţie umană are un sens. Aşadar, nu este vorba de un simplu proces de degradare, cum se poate numi fără ocolişuri, ci avem de-a face cu fenomene obiective necesare pentru evoluţie şi selecţie.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...