Lumea dinspre azi spre mâine [4]

continuare din Lumea dinspre azi spre mâine [3]

Suntem obişnuiţi să spunem că noi stăpânim cuvintele. Dar cine ştie de fapt că ele ne stăpânesc pe noi, se foloseşte de acest fapt cu multă iscusinţă pentru a-şi duce intenţia spre fapt împlinit. Dominaţia conştiinţelor trece, în mod esenţial prin folosirea viciată a limbajului, de către clasa dominantă economic şi social. Având în proprietate aproape tot ansamblul mijloacelor de comunicare, puterea difuzează ideologia de piaţă prin sensuri fixe, trunchiate sau amestecate, atribuite cuvintelor. Cuvintele, prezentate ca neutre, au şi definiţia ca evidentă. Însă, sub controlul puterii limbajul desemnează mereu alte lucruri decât realitatea vieţii. Acesta este, înainte de toate, un limbaj al resemnării şi al neputinţei, limbaj al acceptării pasive a faptelor şi a lucrurilor, aşa cum sunt şi aşa cum trebuie să rămână. Acum cuvintele sunt lacheii sistemului nou de organizare a vieţii. Simplul fapt de a folosi limbajul puterii condamnă la neputinţă. Rezolvarea problemei limbajului este parte din nucleul luptei pentru emanciparea omenirii. Mai mult decât atât, aceasta nu este o simplă formă de dominaţie ce se adaugă altora, este însăşi inima proiectului de aservire al sistemului totalitar de piaţă. Doar printr-o reapropiere a limbajului şi a comunicării reale între persoane este posibilă producerea unei schimbări reale, pentru că doar în acest mod proiectul revoluţionar întâlneşte proiectul poetic.

În efervescenţa populară, cuvântul este reinventat de către grupuri numeroase de oameni. Creativitatea spontană se află în fiecare om şi reprezintă forţa care uneşte omenirea.

Sclavii moderni sunt convinşi că sunt buni cetăţeni şi cred că ei votează şi aleg liber pe cei care îi vor conduce. De fapt, alegerea lor este o iluzie, căci oare există măcar o diferenţă fundamentală între proiectele societăţii în care se va trăi atunci când trebuie ales între două curente, sau, în limbaj politic partide? In realitate nu există opoziţie reală, căci partidele politice dominante sunt întru totul de acord în ceea ce priveşte ideea esenţială: conservarea societăţii de piaţă existente în actualitate. Şi nici nu există partide politice, susceptibil de a accede la putere, care să pună în discuţie dogma societăţii de piaţă. Iar toate aceste partide politice, cu complicitatea mass-mediei, mo-nopolizează scena politică, prin certuri în care subiectele sunt detalii fără importanţă, în timp ce tot restul rămâne neschimbat. În plan real ei îşi dispută scaunele şi funcţiile oferite de sistemul parlamentar şi el de piaţă. Toate aceste dispute şi certuri sunt difuzate pe toate canalele mass-media cu scopul de a distrage atenţia de la adevărata dezbatere asupra alegerii so-cietăţii în care oamenii ar dori să trăiască. Se observă uşor că subtilităţile, superficialităţile şi trivialitatea eclipsează profunzimea înfruntării de idei. Deşi se vrea evidenţiere a formelor de manifestare a democraţiei, toate acestea nu seamănă, nici pe departe cu democraţia, căci democraţia reală se defineşte, înainte de toate, prin participarea masivă a cetăţenilor la gestionarea treburilor cetăţii. Democraţia este totdeuna directă şi participativă; expresia cea mai autentică se găseşte în adunarea populară şi în dialogul permanent asupra organizării vieţii în comun. Forma reprezentativă şi parlamentară care uzurpă numele de democraţie limitează puterea cetăţeanului la simplul drept de a vota, adică la nimic, atât timp cât alegerea între gri-închis şi gri-deschis nu reprezintă o veritabilă alegere. Scaunele parlamentare sunt ocupate, în marea lor majoritate, de către clasa economică dominantă, fie e că de dreapta, de centru sau pretinsa stângă social-democrată.

Puterea nu trebuie cucerită, puterea trebuie distrusă. Ea este tiranică prin natura sa, fie că este exercitată de un rege, de un dictator sau un preşedinte ales. Singura diferenţă în cazul democraţiilor parlamentare este faptul că sclavilor le este creată iluzia că îşi aleg ei înşişi stăpânul pe care îl vor servi. Votul a făcut din ei complici ai tiraniei care îi oprimă. Ei sunt sclavi nu datorită faptului că există stăpânii, ci pentru că există stăpâni deoarece eu au ales să rămână sclavi. Şi toate acestea împotriva firii şi a naturii care nu a creat nici stăpâni nici sclavi.

Sistemul dominant se defineşte, deci, prin omniprezenţa ideologiei de piaţă. El ocupă, rând pe rând, întreg spaţiu şi toate sectoarele de activitate. Ideologia nu spune, în esenţă, nimic altceva decât: Produceţi! Vindeţi! Consumaţi! Acumulaţi! Ea reduce întregul ansamblu al relaţiilor umane la raporturi de piaţă şi consideră întreaga planetă drept o marfă, iar datoria care o impune oamenilor este munca servilă, iar singurul drept pe care-l recunoaşte este dreptul la proprietate privată. Iar acest sistem are doar un singur Dumnezeu, creat de el însui: Banul!

Monopolul apariţiilor în media şi spaţiul public este total. Tribuna, scena, ecranul, microfonul aparţin doar oamenilor şi discursurilor favorabile ideologiei dominante. Critica acestui sistem, a acestei lumi, este înnecată în torentul mediatic care determină ceea ce este bine şi ceea ce este rău, ce poate fi văzut şi ceea ce nu poate fi văzut. Omniprezenţa acestei ideologii, a cultului banului, monopolul apariţiilor publice, existenţa unui partid unic sub masca pluralismului parlamentar, absenţa opoziţiei vizibile şi represiunea sub toate formele sale, voinţa de a transforma lumea: acesta este chipul real al totalitarismului actual, modern, numit “democraţie liberală” căruia acum trebuie să i se spună pe nume-le adevărat: Sistem Totalitar de Piaţă. Omul, societatea, planeta întreagă, servesc acestei ideologii. Sistemul a realizat ceea ce nici o altă formă de totalitarism, anterior, nu a put face: dominarea întregii lumi de către o singură ideologie. Acum nici exilul nu mai este posibil. Pe măsură ce opresiunea acaparează toate sectoarele vieţii revolta ia forma unui război social. Manidestaţiile reapar, anunţând revoluţia care va veni.

Distrugerea societăţii totalitare de piaţă nu este o opţiune, ci este o necesitate într-o lume care se ştie condamnată. Deoarece puterea este pretutindeni, ea trebuie combătută oriunde şi oricând. Reinventarea limbajului, revoluţionarea permanentă a vieţii cotidiene, nesupunerea şi rezistenţa reprezintă elementele cheie ale revoltei împotriva ordinii stabilite. Dar pentru ca din această revoltă să ia naştere o revoluţie trebuie ca subiectivităţile să se unească într-un front comun. Trebuie să lucrăm la unificarea tuturor forţelor revoluţionare. Asta nu se poate face decât pornind de la conştientizarea eşecurilor noastre trecute. Nici formalismul steril, nici birocraţia totalitară nu poate reprezenta soluţii la insatisfacţia noastră. Este necesar să inventăm noi forme de organizare şi de luptă. Autogestiunea angajaţilor şi democraţia directă la nivelul comunităţii constituie bazele acestei noi forme de organizare, care trebuie să fie antiierarhică, atât în formă cât şi în conţinut. Puterea nu trebuie cucerită ci trebuie distrusă!