Actualitatea lumii: Lumea dinspre azi spre mâine [1]

Dacă cineva m-ar întreba, cu privire la viitor, cum sunt, aş spune că sunt în aceeaşi măsură optimist pe cât sunt de pesimist. Optimismul meu se bazează pe certitudinea că această civilizaţie se va sfârşi în curând, iar pesimismul pe faptul că această civilizaţie, în cădere, va face tot posibilul pentru a ne antrena în propria-i prăbuşire.

William Sheakespeare spunea cândva: “Ce epocă îngrozitoare este aceea în care idioţii îi conduc pe orbi!”. Trăim acum ca orbii, fără conştiinţă acceptăm să fim servili. Servitutea modernă este o servitute voluntară, consimţită de mulţimea de sclavi, ce-şi mai şi arogă titul de oameni liberi, care efectiv se târăsc pe suprafaţa pământului. O mulţime care, în mod absolut identic, îşi cumpără mărfurile care îi aservesc şi mai mult. Pentru aceste cumpărături aleargă toţi către o muncă tot mai alienantă, ce le este oferită printr-un consimţământ generos, dacă se dovedesc a fi suficient de cuminţi. Dar dreptul de a-şi alege stâpânii pe care îi vor servi.

Pentru ca această tragedie, amestecată cu doza mortală de absurditate, să poată fi pusă în practică, a trebuit mai întâi să se extirpe acestei clase, clasa celor care muncesc pentru a cumpăra, orice urmă a conştiinţei legată de exploatarea şi, deopotrivă, alienarea ei. Aceasta este strania modernitate, absurdul modernism, al epocii noastre.

Istoria mai aduce aminte de alte forme de sclavie, de aservire. Dar spre deosebire de sclavii Antichităţii, de iobagii Evului mediu ori de muncitorii din timpul primelor Revoluţii industriale, azi există clasa total aservită, dar care nu ştie acest lucru, sau, mai trist, nici nu vrea să ştie de această. În acest fel ei nu cunosc revolta, reacţia legitimă a celui exploatat, acceptând fără să crâcnească viaţa jalnică ce le-a fost, încet, sigur şi ocult, construită. Resemnarea, renunţarea la orice reacţie, încăpăţânarea de a rezista – dacă acceptăm sensul negativ al ideii – în această condiţie, sunt sursele nefericirii lor.

Aşa s-ar putea defini visul nefericit al sclavilor moderni ce nu mai aspiră, în final, decât la a se lăsa prinşi în această horă ameninţătoare, dar macabră, a sistemului, perfectibil mereu, de alienare. Opresiunea se modernizează pe zi ce trece, întinzându-şi, ca o caracatiţă, formele de mistificare care să permită mascarea formei de sclavie şi a condiţiei de sclav.

Încerc şi eu, ca şi alţii, să arăt faptele şi lucrurile aşa cum sunt ele reale în această realitate năucitoare, altfel decât sunt prezentate, tot timpul, de către cei ce au ajuns să deţină puterea politică, mânaţi de la spate de cei care deţin adevărata putere. Chiar dacă mă înscriu în cei ce declanşează cea mai subversivă, autentică, formă de luptă şi nesupunere, prefer să nu fiu unul dintre cei mulţi ce tac şi se supun. Şi cu asta îmi mai asum şi riscul, cu tot anonimatul şi neînsemnătatea mea, ca cineva să vrea să mă reducă la tăcere. Doar adevărul spus şi mărturisit este cu adevărat revoluţionar.

Guy Debord în La societe du Spectacle spunea că „urbanismul este acea formă de luare în posesie, a mediului natural şi uman de către capitalismul care, dezvoltîndu-se logic în dominaţie absolută, poate şi are dreptul să refacă în totalitate spaţiul, amenajându-l ca pe propriul decor” [1] . Azi, pe măsură sclavii ce-şi construiesc propria lume, prin efortul muncii, deja alienate, decorul noii lumi devine închisoare în care aceştia, şi urmaşii lor, vor trebui să-şi trăiască aşa-zisa viaţă, de fapt sclavia. Această lume este o lume sordidă, nu are gust, nu are miros, dar poartă în ea toată mizeria modului de producţie dominant. Decorul e mereu în schimbare, în construcţie, însăşi construcţia fiind fără de sfârşit, totul fiind instabil. Reflecţia permanentă a acestui decor, al acestui spaţiu ce înconjoară umanitatea îşi găseşte justificarea într-o amnezie generalizată şi în insecuritatea pe care trebuie să o simtă cei ce trăiesc în ea. Trebuie mereu refăcut totul în aşa fel încât reflecte perfect imaginea sistemului. Şi astfel lumea devine din ce în ce mai zgomotoasă, mai murdară, fără linişte, precum o uzină.

Această uzină este dezvoltată pe mai multe proprietăţi spaţiale, locative, care totdeauna sunt fărămiţate. Fiecare fărâmă a acestui spaţiu aparţine cuiva, statului sau unei persoane private. Apartenenţa exclusivă a pământului este materializată prin omniprezenţa zidurilor, gardurilor, porţilor, barierelor, frontierelor sau însemnelor de demarcaţie. Acestea sunt urmele unui jaf social realizat prin această separaţie care invadează totul.

Însă, în paralel, apar unificări de spaţii conforme interesului culturii de piaţă, interes ce reprezintă marele obiectiv al acestei tot mai triste epoci. Căci ceea ce este necesar marii construcţii este tocmai existenţa unor mari autostrăzi, optimizate la extrem, care să faciliteze transportul mărfurilor. Pentru construcţia acestora, cu scop clar şi precis, orice obstacol, uman sau natural, trebuie înlăturat, eliminat, distrus...

Habitatul în care se înghesuie această populaţie devenită masă servilă este imaginea vieţii fiecărui individ: aceasta seamănă cu o cuşcă, cu o cavernă, cu o închisoare. Spre deosebire însă de sclavii vechilor epoci, noii sclavi trebuie să-şi plătească cuşca pe care o locuiesc, în conformitate cu principiile epocii moderne. Mai trebuie să se audă cumva întrebarea dacă omul a devenit anormal, sau lumea în care trăieşte?

Când eram prin liceu m-am apucat, împins de dorinţa de a afla cum şi de ce Capitalul lui Marx era cartea de căpătâi a societăţii socialiste. Existau mari diferenţe între ceea ce trăiam şi ceea ce era scris acolo. Mi s-a părut că era doar o carte agăţată de coada acelui sistem. Acum însă realitatea este alta, căci acum trăim în epoca mărfurilor şi, spunea Marx că „o marfă poate părea, la primă vedere, un lucru trivial ce se înţelege de la sine. Analiza noastră a arătat că, din contră, este un lucru foarte complex, plin de subtilităţi metafizice şi de justificări tehnologice.”

Privind prin orice locuinţă, chiar strâmtă şi lugubră, se găsesc înghesuite mărfuri care ar trebui, în conformitate cu mesajele publicitare omniprezente, să aducă locatarului împlinirea şi fericirea. Însă cu cât această acumulare, de mărfuri noi, devine mai mare, cu atât posibilitatea ca într-o zi acesta să atingă aceste obiective se îndepărtează de el. Căci la ce „foloseste unui om să aibă de toate, dacă îşi pierde sufletul?” [2]

Marfa, fiind în esenţă ideologică, deposedează de munca sa pe cel care a produs-o şi deposedează de viaţa sa pe cel care o foloseşte, pe cel care o consumă. Acum trăim în epoca în care nu cererea este cea care condiţionează oferta, ci oferta induce şi determină cererea. Aşa că, sistematic, periodic, alte nevoi sunt create pentru ca, rapid, acestea să fie considerate nevoi vitale, strict vitale, pentru majoritatea populaţiei. Aşa a fost la început radioul (susţinut de ideea de informare rapidă), apoi automobilul (deplasarea rapidă şi comodă), televizorul, calculatorul, iar acum cea mai mare găselniţă: telefonul mobil!

Individul din societatea de indivizi, de sclavi, are încă trăsăturile fiziologice ale omului din care provine. Starea de decrepitudine în care a ajuns este ilustrata cel mai bine de momentele în care acesta se hrăneşte. Cum timpul de care dispune pentru a-şi prepara şi îngurgita hrana este mereu tot mai limitat el a fost redus la consumul de gen “quick” sau “hai-repede-repede” al unor produse agro-chimice. Prin super-market-uri mereu rătăceşte în căutarea unor produse – a hranei – de o calitate tot mai îndoielnică pe care industria societăţii falsei abundenţe consimte să i-o ofere, bineînţeles contra-cost. Şi chiar dacă pare a avea posibilitatea de a alege, această posibilitate este doar o iluzie; abundenţa produselor alimentare nu ascunde decât gradul de degradare şi falsificare al acestora, pentru că, de fapt, este vorba doar de produse modificate genetic, un melanj de coloranţi şi conservanţi sintetici, pesticide şi hormoni şi multe alte invenţii ale modernităţii. Totul este dus către plăcerea imediată, aceasta fiind regula modului de alimentaţie dominant, regulă ce este extinsă în toate formele de consum. Consecinţele sunt la îndemână pentru a ilustra această manieră de a se alimenta ale omului modern: obezitate, boli fără motiv, stări convulsive etc.

În faţa sărăciei unui mare procent din populaţie, omul occidental cu precădere, se bucură de poziţia sa şi de consumul său, ce prezintă aspecte frenetice. Cu toate acestea, mizeria este omni-prezentă peste tot unde domneşte societatea totalitară de piaţă. Faţa aceasta a medaliei –falsa abundenţă – are şi un revers reprezentat prin lispuri. Este normal, s-ar putea spune, căci într-o sistem care defineşte inegalitatea drept un criteriu de progres, chiar şi în condiţiile în care producţia agro-chimică este suficientă pentru a alimenta şi a hrăni toată populaţia de pe Pământ, foamea nu trebuie să dispară. Aceasta este păstrată pentru că trebuie folosită ca sperietoare, ca exemplu pentru cazul în care se vrea scuturarea sclaviei, schimbarea sistemului. Sau, se mai întâmplă să fie servit şi un alt exemplu în care ceea ce este hrană pentru o societate, este otravă pentru cealaltă.

[1] L’urbanisme est cette prise de possession de l’environnement naturel et humain par le capitalisme qui, se developpant logiquement en domination absolue, peut et droit maintenant refaire la totalite de l’espace comme son propre decor.

[2] Marcu 8:36

continuare în Lumea dinspre azi spre mâine [2]