Drumul, stindard al nemuririi [2]

- continuare din Drumul, stindard al nemuririi [1] -

Atât timp cât omul îşi are motive să meargă singur pe calea înspre rău, nimeni din cei care sunt doritori de a şti omul îndreptat spre ei, întors cu spatele înspre lumină, nedornic de adevăr, nu se arată nicicui prin fapte directe. Forţele întunecate nu sunt interesate în a atrage, a convinge, pe cei care vieţuiesc necondiţionat şi inconştient în întuneric, fiindu-le stăpâni, s-ar spune, uneori, chiar doriţi, demonii urii, nedreptăţii, neînţelegerii, egoismului, geloziei, răutăţilor de orice fel. Aceşti stăpâni, necruţători, lucrează cu sârg, prin starea de inconştienţă a oamenilor. Printre ultimele încercări, chiar ultima pentru mulţi, o etapă fundamentală în destinul omului care nu s-a lăsat decăzut, care călătoreşte în experienţa acestei vieţi dinspre lumea tenebrelor către lumina divină, sunt ispitele.

Forţele întunecate luptă, mânate de un interesat deosebit, doar cu acei ce merg hotărât, fără a se clătina, înspre ceea ce toţi numesc, chiar neştiind ce înseamnă cu adevărat, lumină, spre conştienţa deplină, spre Dumnezeu şi propria îndumnezeire. De-aceea omul ce-şi are în destin strălucirea a fost, este şi va fi lovit, atacat, forţat cu bestialitate. Cu cât acesta face mai mulţi paşi prin întuneric, conştienţa lui creşte, altfel spus lumina lui creşte, iar pe demoni asta îi enervează şi încep să iasă în faţă, atacând, ispitind, strivind. Fac asta prin oamenii care trăiesc inconştient în întuneric, prin cei pe care răul îi stăpâneşte fără probleme, fără eforturi. La fel de bine atacă prin răutatea de care fiinţa umană nu se poate scăpa uşor, chiar cunoscând-o. Atacul se manifestă prin criză, lipsuri, boli, grave, care ameninţă viaţa, abandonuri, despărţiri dureroase, motive de ataşamente care ţin în stagnare, prin tot ceea ce este traumatizant pentru viaţă.

Când nici atacurile nu întorc din drum, când luminarea a făcut ca să fie conştienţa învingătoare în lupta împotriva ego-ului sau a forţelor întunecare, când scânteia scăpată din strânsorile tenebrelor se dovedeşte a fi o stea strălucitoare şi nu mai poate fi atacată, când demonii nu mai au acces la om, ajuns la un pas pe propria-i divinitate, prin durerile pe care le pot provoca, demonul scoate în luptă ultima armă, prin care el însuşi se dă pe faţă, ispita. Şi nu se dă niciodată înapoi de la a o folosi, aşa cum a făcut-o chiar şi cu Iisus, încercând să ofere omului ceea ce ştie el mai bine, ceea ce ştie bine că pe om l-ar putea tenta, ceea ce acceptat fiind de mulţi din cei care doar un pas mai aveau, prinde în lanţ. Ispita vine prin promisiunea de daruri nemaivăzute dar mai ales prin promisiunea de putere nemăsurată. Vine prin promisiunea, către om, de a primi tot ceea ce îşi doreşte şi nu are, oferte care mai de care mai uluitoare. Mulţi dintre cei ce-şi spun luminaţi, încă fiind căutătorii de lumină o numesc încercare a lui Dumnezeu, şi asta îi arată ceea ce sunt şi arată unde sunt, căci ei încă au teama ultimei confruntări directe, neacceptând ultima redută a răului. Chiar cei luminaţi spun că majoritatea căutătorilor luminii cad spectaculos în această luptă, un „test al puterii”. E încercarea pe care mulţi n-o pot trece, negăsindu-şi puterea de a refuza, de a întoarce spatele, de a spune promisiunilor de nefireşti avuţii sau puteri un „piei, Satano!”, hotărât şi fără dubii, şi o primesc, chiar dacă au, pentru o clipă, inima strânsă. Doar că, primită fiind oferta, nici o clipă nu mai e la îndemâna primitorului. Chiar în clipa acceptării răul a învins, toţi paşii, grei, tot mersul greu, înfruntarea tenebrelor, sunt un exerciţiu doar, fără final. Drumul este imediat, vijelios, înapoi, în tenebre.

Fiind un cumul, doar cu proporţii diferite, dintre bine şi rău, omul are şi dorinţa de putere, chiar dacă omul o evită ca drum direct, atât timp cât nu există evidenta motivaţie. Şi tocmai aceasta speculează răul, căci pe acest plan omul este novice. El seduce, oferindu-i putere, puterea pe care ştie că şi-o doreşte, pentru că tot el, prin partea sa ce există în om, o induce. Refuzul înseamnă eliberarea de mai tot răul, dar refuzului îi poate urma un atac şi mai dur, şi mai vijelios asupra vieţii celui ce refuză. În acest ultim atac pot să piară, fără să decadă mulţi. Drumul până la lumină este posibil foar pentru cei destul de puternici, cei care pot să facă faţă atacurilor extrem de dure şi violente ale răului. Se poate spune că acesta este motivul pentru care cei ce rămân strălucitori sunt atacaţi cu o putere egală a răului. Cei care merg înspre vârful conştienţei umane, cei care ating acel vârf, ajungând pe culmile propriului lor destin şi luminează, cei a căror lumină dăinuie peste veacuri, sunt cei care au fost şi sunt atacaţi violent, sunt cei supuşi unui şirag de pierderi de viaţă cu aspect insuportabil.

Nu mulţi sunt cei care îşi doresc să ajungă să fie una cu ei înşişi, cu fiinţa lor divină. Neconştientizând, el ştie că preţul cunoaşterii, adunate pe drumul spre culmi, este mare, însemnând durele, o durere din cale afară de mare. Cel care a ajunge să treacă dincolo de poarta infinităţii luminii, ştie şi ce înseamnă infinitul întunericului, în care conştiinţa sa a ajuns, când sufletul s-a revoltat simţindu-se străin de omul care a decăzut, care a fost împins în prăpastie şi n-a avut puterea de a se opune. Acela care e una cu lumina a trecut prin noaptea neagră a sufletului şi în lupta cu demonii a învins, luptând cinstit, corect cu el însuşi în primul rând. E cel care a rămas neclintit în faţa promisiunilor şi seducţiei lor şi a celor lumeşti. E cel care a rămas onest şi frumos în el, e cel care, ca şi consecinţă a acestei neclintiri a conştiinţei interioare, ca şi răsplată a verticalităţii, ajunge izbânda lui Dumnezeu cel Preaînalt, izbăvitorul. Acela este cel care poate fi văzut, cel care poate vorbi de izbânda conştienţei împotriva inconştienţei. Şi ajunge să fie strălucitor, asemenea stelei care luminează un destin ce nu se stinge odată cu trupul, ce rămâne să strălucească peste timp, ca semn al izbânzii. Viaţa celui ce învinge răul este viaţa ce învinge moartea, căci ea continuă şi după moarte. E şi firesc, e şi drept, fiind această continuitate o consecinţă a Adevărului şi a victoriei luminii proprii asupra întunericului.