25 mai 2013

Dimensiunea existenţei, timpul [2]

Măsurarea timpului
Ceasul este un instrument de măsurare a timpului. În mod normal, termenul ceas se referă la un dispozitiv ce indică ora exactă conform unui standard de timp, iar termenul cronometru pentru un dispozitiv ce măsoară durate de timp. Prin extensie, termenl ceas se utilizează şi pentru dispozitive ce recepţionează şi indică ora exactă transmisă de un dispozitiv aflat la distanţă.
După modul de funcţionare distingem:
·      ceasuri solare, care indică timpul solar adevărat:
o  cadranul solar;
o  gnomul.
·      clepsidre cu nisip sau cu apă;
·      lumânare gradată;
·      ceasuri mecanice:
o  ceas cu pendul (ce utilizează un pendul gravitaţional);
o  ceas cu pendul de torsiune;
o  ceas cu balansier (ce utilizează un pendul elastic);
·      ceas electromecanic;
·      ceas electronic, care în ciuda numelui, măsoară timpul pe baza unui fenomen mecanic, vibratia unui cristal de cuarţ;
·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.
Pentru a determina o perioadă exactă de timp se foloseşte cronometrul, (Cronos mitologia greacă), sau:
·      tahimetru scară de pe cadranul sau de pe luneta unui cronograf, cu ajutorul căreia se pot măsura vitezele
·      pulsometru folosit în medicină pentru măsurarea pulsului;
·      altimetru folosit de alpinişti pentru determinarea timpului şi alti-tudinii;
·      ceasuri prelucrate în calculatoare de buzunar, telefon mobil etc.
După utilizare şi formă ceasurile pot fi:
·      Ceasuri de perete (cu pendulă), sau ceasuri de turn (orologii);
·      Ceasuri de buzunar, sau ceasuri de mână;
·      Ceasuri deşteptătoare;
·      Ceasuri atomice (de o precizie mare);
·      Ceasuri pentru scufundători, pentru şah;
·      Ceasuri pentru piloţi;
·      Ceasuri astronomice;
·      ceas atomic ce utilizează oscilaţiile produse de un dispozitiv de tip laser.
·      În trecut au fost folosite ceasuri de meridian, clepsidre, ceasuri cu nisip, cu apă, sau ceasuri solare.

Cronologia invenţiilor
·      cca. 1280: Ceasul cu roţi in Anglia Mănăstiri şi Catedrale
·      1427: Diferite părţi componente şi arcul, Heinrich Arnold
·      1510: Ceasul de buzunar, Peter Henlein, (Nürnberger Ei)
·      1657: Ceas cu pendulă, Christian Huygens
·      1923: Ceas automatic, John Harwood
·      1927: Ceas cu curare, Warren Alwin Marrison
·      1949: Ceas atomic
·      1967: Ceas cu unde radio, Wolfgang Hilberg (Telefunken – Patent)

Organizarea timpului: Calendarul
Un calendar astronomic este un mod de divizare a timpului stabilit după fenomene astronomice ciclice, ca de exemplu fazele Lunii, mişcarea aparentă a Soareluisau o combinaţie a poziţiei celor două corpuri cereşti.
Calendar solar
Calendarul solar stabileşte durata unei zile, a celor patru anotimpuri, solstiţiile şi echinocţiile în raport cu traiectoria aparentă a Soarelui pe bolta cerească.
Exemple de calendare solare:
§      Calendarul dacic;
§      Calendarul egiptean;
§      Calendarul coptic;
§      Calendarul zoroastric;
§      Calendarul maya;
§      Calendarul aztec (Tenochtitlán);
§      Calendarul iulian;
§      Calendarul gregorian;
§      Calendarulul francez instaurat în timpul Revoluţiei Franceze (24 august 1795).
Calendar selenar
Calendarele selenare (sau lunare) iau ca reper mişcarea Lunii în jurul Pământului.
Exemple de calendare lunare:
§      Calendarul sovietic;
§      Calendarul ebraic;
§      Calendarul tailandez;
§      Calendarul chinez.
§      Calendarul tailandez;
Mai mult sau mai puţin importante în timpurile actuale, toate aceste calendare au marcat cultura şi civilizaţia umană. Având aspect social pregnant, calendarele utilizate în spaţiul creştin este o dovadă de organizare modernă a timpului. Până la urmă toate calendarele au urmărit asta, dar bazându-se pe concepţiile culturale ale respectivei civilizaţii, nu au ajuns să fie adoptate la modul general. Dar până la urmă... Istoria e scrisă de învingători.
Cu o importanţă mare, chiar enormă, pentru ceea ce a însemnat bagajul de cunoştinţe ştiinţifice al acestor civilizaţii dispărute şi pe care creştinismul le-a mai şi dosit prin Biblioteca Vaticanului, păstrându-le secretul cu străşnicie, nu trebuiesc tratate la modul de subiecte de informaţie, motiv pentru care aici nu se va face referire la ele. Însă, tocmai luând în considerare informaţiile extraordinare ce le aduc acestea, tratarea şi discutarea lor a meritat subcapitole separate.

Calendarul iulian
Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr., (sau 709 ab urbe condita). Acest tip de calendar a fost ales după consultări cu astronomul Sosigenes din Alexandria şi a fost cel mai probabil calculat prin aproximarea anului tropic. Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceea ce face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile. Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe. Cu aceast calendar ar trebui adăugate prea multe zile pentru a păstra corespondenţa cu anul astronomic, care este mai lung cu 11 minute decât anul iulian mediu, această ducând la acumularea unei zile diferenţă în 128 de ani. S-a spus că Cezar era conştient de imperfecţiunea calendarului propus, dar a considerat că este vorba de o problemă minoră. Pentru a pune de acord anul calendaristic cu cel astronomic, în secolul al XVI-lea, s-a făcut reforma calendarului gregorian, care făcea reglarea funcţie de echinocţiul de primăvară şi luna sinodică (pentru Paşte). Uneori, pentru a evita confuziile dintre cele două moduri de datare, se foloseşte denumirea de Stil Vechi prin comparaţie cu Stilul Nou, denumirea dată calendarului gregorian.

De la calendarul roman la cel iulian
Anul obişnuit în vechiul calendar roman era format din 12 luni cu 355 de zile. Se mai adăuga o lună suplimentară, (Intercalaris), între februarie şi martie. Intercalaris era formată prin introducerea a 22 de zile înaintea ultimelor 5 zile ale lui februarie, creând astfel o lună de 27 de zile. Intercalaris începea după o lună februarie trunchiată la 23 sau 24 de zile, efectul fiind un an de 377 sau 378 de zile.
Conform scriitorilor romani Censorinus şi Macrobius ciclul ideal de intercalare consta din ani de 355 de zile care alternau cu ani de 377 sau 378 de zile. După acest sistem anul mediu roman avea 366,188 de zile pentru o perioadă de 4 ani, ducând la o deviere de 1 zi pe an pentru orice solstiţiu sau echinox. Macrobius descrie o ajustare mai fină, pentru 8 ani din 24 existau numai trei ani Intercalaris de 377 de zile. Această reglare făcea ca anul mediu să fie de 365,188 de zile pentru o perioadă de 24 de ani. În practică însă, nu s-a folosit automat această schemă ideală, lungimea anului fiind hotărâtă de Pontifex Maximus. Atât cât poate fi determinat cu siguranţă din dovezile istorice, se poate aprecia că mai degrabă s-a folosit o schemă neregulată şi arbitrară, nu cea ideală. Reglările se făceau la fiecare doi sau trei ani, uneori după perioade mai mari de timp, iar alteori se făceau reglări ale anului în doi ani consecutivi.
Dacă era gestionat corect, acest sistem ar fi permis anului roman să rămână în medie aproximativ aliniat anului tropical. Atunci când au fost omise prea multe intercalări, aşa cum s-a întâmplat după al doilea război punic şi în timpul războaielor civile, calendarul s-a îndepărtat foarte mult de alinierea cu anul tropical. Mai mult, cum intercalările erau făcute relativ târziu, cetăţenii romani obişnuiţi nu cunoşteau de cele mai multe ori data oficială, în mod special dacă se aflau mai departe de oraşe. Datorită acestor fapte, ultimii ani de dinaintea calendarului iulian au fost denumiţi ani ai dezordinii. Problema a devenit mai mare pe vremea lui Iuliu Cezar, (63 î.Hr. – 46 î.Hr.), când au fost numai cinci luni intercalate în loc de opt, nici una dintre ele în perioada 51-46 î.Hr.
Reforma iuliană încerca să corecteze pentru totdeauna această problemă. Înainte de a fi aplicată reforma, zile care nu fuseseră intercalate, (67 de zile – 22+23+22), au fost adăugate între noiembrie şi decembrie 46 î.Hr., sub forma a două luni suplimentare faţa de cea de 23 de zile care fusese deja adăugată după februarie. Toate aceste 90 de zile au fost adăugate ultimului an roman republican, rezultând un total de 445 de zile. Pentru că a fost ultimul an din seria celor neregulaţi, a fost numit ultimul an al dezordinii. Primul an în care a funcţionat reforma a fost 46 î.Hr..

Eroarea anilor bisecţi
În ciuda faptului că noul calendar era mult mai simplu decât cel roman, cei chemaţi să pună în practică reforma se pare că au înţeles greşit algoritmul. Ei au adăugat un an bisect la fiecare trei ani, nu la patru, cum era normal. Cezar Augustus a remediat această discrepanţă după 36 de ani de la prima greşeală. El a hotărât să sară câteva zile pentru a corecta eroarea.
Alternanţa istorică a anilor bisecţi în această perioadă nu ne-a fost transmisă de nici o sursă antică, deşi existenţa anilor bisecţi la fiecare trei ani este confirmată de o inscripţie care datează din anul 8 sau 9 A.D. Învăţatul Joseph Scaliger a stabilit în 1583 că reforma lui Augustus a avut loc în anul 8 A.D., şi a stabilit că şirul de ani bisecţi a fost 42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12-9î.Hr, 8, 12A.D., etc. Această propunere este cea mai răspândită soluţie acceptată. Uneori se sugerează că anul 45 î.Hr a fost un an bisect.
S-au propus şi alte soluţii. Kepler a propus ca şirul corect al anilor bisecţi să fie 43-40-37-34-31-28-25-22-19-16-13-10î.Hr., 8-12 A.D. etc. În 1883, învăţatul Matzat a propus şirul 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11î.Hr., 4-8-12 A.D., etc., bazându-se pe un pasaj din Dio Cassius, care menţiona o zi din anul 41î.Hr. ca fiind contrară regulii (lui Cezar). În 1960, Radke a presupus că reforma a fost instituită de fapt când Augustus a devenit Pontifex Maximus în 12î.Hr., sugerând secvenţa 45-42-39-36-33-30-27-24-21-18-15-12î.Hr., 4-8-12 A.D., etc.
În 1999, a fost publicat un papirus egiptean care conţinea efemeride (tabel al poziţiilor pe cer ale soarelui, lunii şi planetelor), datat în anul 24 î.Hr. atât în calendarul egiptean cât şi în cel roman. Din acest papirus se poate deduce că cea mai probabilă succesiune a anilor bisecţi este 44-41-38-35-32-29-26-23-20-17-14-11-8 î.Hr., 4-8-12 A.D. etc., foarte aproape de şirul sugerat de Matzat. Aceasta ne arată ca şirul standard cu an bisecţi la fiecare patru ani începe în anul 4 al erei noastre, la 20 de ani de la reforma lui Augustus. Acest şir face ca anul roman să coincidă cu anul iulian în perioada 32-26 î.Hr. Aceasta sugerează că unul dintre scopurile reformei lui Augustus a fost aceea de a asigura ca datele cheie ale carierei sale să rămână neschimbate, (precum aceea a căderii Alexandriei de pe 1 august 30 î.Hr. care a rămas neschimbată de reformă).
Datele romana inainte de anul 32 î.Hr. erau în mod tipic cu o zi sau două în urma aceleiaşi date din calendarul iulian. Astfel, data de 1 ianuarie din calendarul roman când s-a aplicat reforma iuliană, cade de fapt pe 31 decembrie 46 î.Hr. a calendarului iulian.

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...