14 feb. 2012

Taine vechi [7]

-continuare din Taine vechi [6], Nobleţea răscumpărării-
Extreme translatorii
O translaţie. Încă o translaţie... Obişnuit sau neobişnuit, viaţa oferă omului diferite ipostaze. Pe unele le-ar fi putut gestiona, pe altele nicidecum. Conjuncturi, motive, motivaţii, factori externi, sfaturi, idei, împotriviri, idei fixate, necesităţi, cerinţe, vise, speranţe, dezamăgiri... sunt suficient de multe motive ce duc la un mod sau un alt mod de a gestiona o situaţie, un moment de cotitură, de inflexiune a graficului de evoluţie. Aceştia sunt factori umani, sociali, personali, care au relevanţa lor sub aspect subtil, spiritual. Pe lângă acestea se adaugă ceea ce este implicit, ceea ce era chiar necesar într-o oarecare măsură. Necesitatea însă, putea, aşa cum am spus, să fie îndeplinită mai uşor, mai frumos. Se putea întâmpla ceva de acest gen în urmă cu circa 15-16 ani. Se putea şi în momentul la care a ajuns viaţa de nu ar fi existat cele trecute şi petrecute, dacă nu existau binevoitorii cu toată facerea lor de bine.
Ce era vechi, ceea ce se estompase, era la fel, era în cea mai mare parte existent. Existau şi noutăţi. Noutăţile pozitice aveau un anumit rol în minimalizarea modului de manifestare, dar şi un rol care, la momentul resprectiv fiind exploatate împotrivă, factorul de pozitivitate nu avea sprijinul suportului. Erau însă şi aspecte de câştig pe structura negativă.
***
Ingerii răi, sau demonii, sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. La început mulţi au fost îngeri buni, dar folosindu-se rău de libertatea lor, şi răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, din mândrie, au fost izgoniţi din cer.
Numărul lor este foarte mare. Unii dintre demoni sunt în iad, alţii pe pământ, unde ispitesc pe oameni, şi alţii sunt în văzduh.
Despre aceştia, Sf. Antonie cel Mare, care avea capacitatea duhovnicească de ai vedea, spune că roiesc în jurul nostru ca păsările prin aer.
Nici lumea demonică nu este o lume haotică, ci foarte bine organizată, dar numai în scopuri rele, căci demonii nu mai sunt capabili de lucruri bune.
Căderea lor a fost înainte de facerea omului, deoarece Adam a căzut din ascultare prin ispitirea lui Satan. Iisus le zicea fariseilor: Voi sunteţi fii ai diavolului, acela de la început a fost ucigător de oameni şi în adevar n-a stat.
Ei au şi acum firea îngerească, dar sunt lipsiţi de har. Demonii cred în Dumnezeu şi se cutremură (Iacov 2,19) , dar nu-l mai pot iubi. Ei au mare înrudire cu nălucirea sau imaginaţia păcătoasă, cu pofta iraţională şi cu mânia dobitocească, cu mândria şi lauda de sine.
Cu aceastea ispitesc apoi şi ei pe oameni. Sfântul Petru arată că diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: Una din viclenele curse ale vrăjmaşului este să se ascundă pe sine, adică să-l încredinţeze pe păcătos că el nu există, în urma cărui fapt el face ce vrea în sufletul păcătos.
Demonul nu e, deci, cum au afirmat unii, o iluzie a timpurilor vechi şi întunecate, sau o reprezentare sau o personificare sensibilă a răului care izvorăşte din om, ci are o existenţă reală şi incontestabilă.
Fiind fiinţe spirituale şi raţionale, demonii posedă o incredibilă putere de amăgire, influenţând, mai ales, imaginaţia şi gândurile omului. Genialul scriitor-psiholog Dostoievski, descriind în romanul Fraţii Karamazov, coşmarul lui Igor după uciderea de către Smerdeakov a tatălui său Fiodor, vorbeşte de apariţia unui musafir nedorit ce i-a intensificat mustrările de conştiinţă până la nebunie. Musafirul nedorit, care este zugrăvit ca o fiinţă reală, independentă de persoana lui Ivan, îi spune la un moment dat acestuia: Deşi sunt halucinaţia ta, dar, ca într-un coşmar, eu îţi spun lucruri originale, care nu ţi-au venit până acum în minte, aşa încât ele nu mai repetă deloc gândurile tale.
Demonii au un mare volum de cunoştinte din toate domeniile, deci şi cunoştinte religioase, cunosc şi pot vorbi în toate dialectele pământului şi pot reproduce cu lux de amănunte toate momentele din viaţa noastră, a strămoşilor noştri, precum şi din istoria lumii.
Lucrarea lor malefică a însoţit lumea încă de la creaţie. Astăzi demoni îşi fac simţită prezenţa în diverse cazuri de demonizări, crime, practici oculte etc.
***
Tristetea umple sufletul de obscuritate, acoperind în primul rând spiritul de tenebre, întunecând inteligenţa şi reducându-i considerabil facultatea de discernământ. Unul din efectele ei specifice este să îngreuneze sufletul. Ea produce, de altfel, în întreaga fiinţă omenească o stare de astenie şi de slăbiciune, îl face nevolnic şi-i paralizează activitatea. Acest ultim efect se dovedeşte deosebit de grav în planul spiritual, unde îl privează pe om de orice dinamism, îi contracarează eforturile ascetice, pustieşte rugăciunea, în special atunci cînd ea urmează unei greşeli.
Demonii joaca un rol important în naşterea, dezvoltarea şi perpetuarea tuturor formelor de tristeţe. Sfântul Ioan Casian remarcă faptul că uneori, fără nici o cauză aparentă care să ne provoace această prăbuşire, răutatea duşmanului ne copleşeşte dintr-o dată. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre starea prietenului său Stagir, care suferea de o tristeţe adâncă, subliniaza şi el, în mai multe rânduri, rolul influenţei demonice. El îi scrie, printre altele: Demonul îţi învăluie sufletul cu aceste negre tristeţi ca şi cu un întuneric profund, şi se străduieşte să-ţi fure gândurile care te-ar putea linişti împotriva ta. Dar găsindu-ţi atunci sufletul singur, îl copleşeste de lovituri şi suferinţe.
Invazia unui sentiment de tristeţe în suflet este unul din efectele cele mai imediate ale acţiunii diabolice. Gândurile care vin de la demoni sunt în primul rând tulburi şi amestecate cu tristeţe, notează Sfântul Varsanufie. Şi, invers, se poate spune că orice stare de tristeţe în suflet este, în toate împrejurările, semnul unei acţiuni demonice. Tot ce se face cu tulburare şi tristeţe vine de la demoni, mai spune marele scriitor clasic.
Deşi unele evenimente exterioare pot naşte şi motiva tristeţea, trebuie subliniat faptul că în realitate nu în acestea îşi are ea sursa: ele sunt pentru ea ocazia, iar nu cauza, care se găseşte numai în însuşi sufletul omului, mai precis în atitudinea pe care o adoptă faţă de evenimentele exterioare, ca şi faţă de sine. El este, deci, responsabil de tristeţea care-l afectează, iar circumstanţele exterioare şi înseşi suferinţele pe care le poate suferi n-ar putea să-i servească temeinic drept scuze. Bucuriile şi tristeţile noastre, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, vin mai puţin din natura însăşi a lucrurilor, cât din propriile noastre stări sufleteşti. Dacă acestea din urmă sunt conduse cu înţelepciune, vom avea întotdeauna în inima noastră un mare temei de mulţumire. Bolile trupului au mai degrabă drept cauză vreo dezordine interioară decât o intemperie atmosferică sau vreo altă influenţă exterioară; dar cu atât mai mult se întâmplă asta cu bolile sufletului. Căci dacă acelea ale trupului sunt un apanaj al naturii noastre omeneşti, celelalte nu depind decât de voinţă noastră.
Chiar atunci când demonii sunt cei care generează sau întreţin stările de tristeţe, ei nu pot s-o facă decât pentru că găsesc în suflet un teren favorabil şi beneficiază de o anumita participare (mai mult sau mai puţin conştientă) din partea voinţei omului. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur îi poate spune lui Stagir: Demonul nu e câtuşi de puţin în tine autorul acestei întunecate tristeţi, ci însăşi această tristeţe îi vine în ajutor demonului, şi el îţi sugerează aceste gânduri rele. Adesea, tristeţea preexistă intervenţiei directe a diavolului, iar acesta din urma nu face decât să profite de situaţie pentru a creşte patima.
***
Patima tristeţii poate lua forma extremă a disperării. Aceasta e una din manifestările ei deosebit de grave. O prea mare tristeţe e periculoasă, evidenţiază Sfântul Ioan Gură de Aur, până-ntr-atât de periculoasă încât poate cauza moartea.
Diavolul joaca un rol deosebit de important în naşterea disperării şi poate provoca în suflet, prin intermediul acestei stări, consecinţe catastrofale. Demonul, spune Sfântul Ioan Gură de-Aur, n-are în mâinile lui arme mai redutabile decât disperarea; astfel, îi facem mai puţină plăcere păcătuind decât disperând. Într-adevăr, în aceasta stare omul îşi pierde speranţa în Dumnezeu şi, prin urmare, se rupe de El. Prin aceasta, el lasă câmp liber de acţiune diavolului, se dă legat fedeleş în puterea lui şi se sorteşte morţii spirituale. Întristarea lumii aduce moarte, spune Sfântul Apostol Pavel. Sub efectul disperării (şi, uneori, chiar al simplei tristeţi), adesea omul e împins să se consacre patimilor distrugătoare, crezând că ele ar putea aduce alinare stării sale, cruţându-l măcar de conştiinţa acesteia. Astfel, Sfântul Apostol constata: Din pricina împietririi inimii lor, aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Sfântul Grigore cel Mare notează, la rândul său că din tristeţe decurge rătăcirea sufletului către lucrurile oprite.
Sursă de moarte spirituală, disperarea poate, de asemenea, să îndemne omul la a-şi dărui morţii trupul: împingându-l să nu mai aştepte nimic de la viaţă, ea imprimă sufletului său idei de sinucidere şi îl incită să le pună în practică. Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a explica acest fapt, reţine posibilitatea unei intervenţii diabolice, dar afirmă că, în orice caz, ea nu este singură implicată, vrând să insiste şi aici asupra responsabilităţii omului însuşi: Aceste ganduri funeste, ii scrie el lui Stagir, nu vin doar de la demon, iar melancolia ta contribuie la aceasta cu mult. Da, această întunecată tristeţe le provoacă cu mult mai mult decât duhul rau, şi poate că ea le este cauza unică. E într-adevăr sigur că unii, în afara acestei obsesii diabolice, resimt această mânie a sinuciderii ca urmare a unor suferinţe violente. O profundă tristeţe, mai spune el, chiar fără ajutorul diavolului dă naştere celor mai mari suferinţe. ... Sub apăsarea unei descurajări întunecate, nefericiţii împletesc un laţ, se străpung cu un pumnal, se aruncă în apa, recurg la orice alt fel de moarte violentă. Chiar cei în care se relevează acţiunea duhului rău trebuie să-l acuze mai puţin pe acesta de pierzania lor decât tirania şi lipsa de măsură a tristeţilor lor.
Tristeţea, din toate aceste motive, poate fi considerată drept o boală a sufletului a cărei importanţă e mare, iar efectele - puternice. Mare e împarăţia tristeţii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur: e o boală a spiritului care cere multă putere pentru a-i rezista cu curaj şi pentru a respinge ce are ea mai rău.
Sfinţii Părinţi prezintă adesea această patimă drept o formă de nebunie, stare care se manifestă într-un mod deosebit de clar în disperare. Sfânta Singlitichia, invocând tristeţea care vine de la duşman, spune cum că ea este plină de nebunie. Şi Sfântul Ioan Casian evidenţiază că dacă o lăsăm să pună stăpânire încetul cu încetul pe sufletul nostru, după voia diferitelor împrejurări, atunci ea ne zdruncină şi ne deprimă sufletul; o data adus (cel pe care-l afectează) în starea de a fi incapabil să ia o hotărâre salvatoare şi lipsit de pacea inimii, ea face din el un nebun ... pe care-l doboară şi-l scufundă sub o disperare apăsătoare.
Efectele patologice ale tristeţii sunt importante şi de temut. Tristeţea i-a pierdut pe mulţi, constată Ecclesiastul. Sfântul Ioan Gură de Aur nu ezită să spună: O tristeţe profundă, ne este cu mult mai vătămătoare decât, toate atacurile duhului rău.
În afara de faptul că ea dă naştere, aproape inevitabil, disperării şi gravelor ei consecinţe, dacă e lăsată să se dezvolte, această patimă produce, de la primele manifestări, atitudini pătimaşe cum ar fi supărarea, răutatea, pizma, amărăciunea, ranchiuna (pe care am văzut-o generând tristeţea, dar pe care aceasta din urmă o sporeşte în schimb), nerăbdarea. Prin aceasta, ea perturbă în mod grav relaţiile omului cu aproapele său.
***
N-am adus întâmplător în discuţie ideile de mai sus. Tristeţea, cu toate efectele sale, este un factor deloc neglijabil în viaţa omului. Am preferat să reproduc un text pe care l-am păstrat de atunci când mie mi-a fost de folos, text care m-a făcut să înţeleg ce-mi era pus în cale. După ce învinsesem, mai mult sau mai puţin conştient tristeţea dată de vestea unei morţi iminente, învingând cauza ce mă putea duce acolo, nu reuşeam să-mi înţeleg stări dure şi confuze ce-mi erau date să le am, să le trăiesc. Cu tristeţea mea avuseseră de luptat psihologii, rezultatul fiind absolut neînsemnat. Acest text, pe care l-am înţeles translatând îdeile în forma modernă a câmpurilor energetice, mi-a deschis calea spre ceea ce sunt acum, nu lecuit în întregime, dar în drum mereu spre desăvârşire.
Chiar dacă textul de mai sus este, fără dubii, un text religios, el nu are nimic arhaic şi vechi în el. El este, aşa condensat, asemenea unei ore de curs privind tristeţea şi disperarea.
Am spus de multe ori, chiar am făcut afirmaţia public, într-o emisiune TV în care pusesem în dezbatere o idee ce unii o considerau extremă, Cibernetica divină faptul că noţinea de demon, diavol, poate fi explicată şi înţeleasă prin teoria câmpurilor enegetice; gândul circulă în structura de neuroni, curentul său generând, ca orice curent în mişcare un câmp electromagnetic. Acest câmp se propagă şi ajunge la receptor care, dacă intră în rezonanţă cu acesta preia informaţia sa, pe care o prelucrează şi o pune în aplicare prin gândul generat de această informaţie. Aceasta este explicaţia tehnică aş spune, principială, bazată pe fizică, la nivel clasic (cuantic doar dacă luăm în calcul structura ce păstrează informaţia) a formelor-gând prin care omul poate fi atacat. De aici până la utilizarea tehnicii pentru atacul unei persoane sau a unei populaţii nu este decât un pas.
Oare persoana subiect al cazului de faţă se va fi gândit vreodată că are, de la venire, misiunea de a face conştientizaţi pe cât mai mulţi despre acest pericol? În momentul de faţă aş spune că nu este încă în acest punct, însă cele câteva episoade ce vor urma, vor schimba în documentarea şi motivarea acţiunilor sale. Nimic nu este întâmplător.... Dar, haideţi să las ideea de o parte, să nu mă duc pe panta anticipării...
Ei bine, şi demonul este un astfel de câmp care este peste tot. Este necesară doar condiţia de rezonanţă între acest câmp şi structura umană, influenţată – atacată, cum e şi corect, cu forme-gând care o aduc în aproape de acest punct de rezonanţă. Şi totdeauna acest lucru se întâmplă când omul este dominat de frică, frica fiind generatoarea oscilaţiilor a vibraţiei. În această oscilaţie, ce baleiază un întreg spectru, se ajunge şi la acest punct grav. Rezonanţa permite transferul maxim de energie între cele două sisteme. Astfel spus aproape tot ce este negativ (demonic) se transferă omului.
***
Prin cele scrise mai sus nu am vrut să fug de a vorbi despre momentul vieţii la care făceam referire în acest episod. Era necesară însă o clarificare prin explicaţii a unei stări care exista şi venea din vechime. Pe structura ei, împreună cu toate celelalte, s-au grevat trăiri, sentimente, fapte care au influenţat toată viaţa. Şi încă, în acest moment o influenţează, fiind cauză a multor încă neîmpliniri şi neînţelegeri a vieţii, dar mai ales a rolului în viaţa sa, a altora şi a destinului.
***
În momentul în care translaţia se definea ca o ruptură a ceea ce fusese, încărcătura suportului era mare, suportul era extrem de lunecos. Suportul în sine era generator de translaţii în mai multe planuri, şi chiar dacă acum avea direcţie preponderentă, nu avea anulate şi celelalte direcţii. Problema karmică era una legată de o valoare materială, venită dintr-o viaţă în care, pe fondul imperativelor momentului, cuvântul dat nu fusese respectat: şi haiducia îşi avea legile ei. Venise viaţa plăţii şi această plată fusese asumată conştient de spirit, ştia de existenţa ei, de necesitatea ei. Şi s-ar fi făcut fără de traume mari, căci dat îi era spiritului-trup să nu fie în imposibilitate de a o face. Dar cele toate întîmplate, acea nebunie a începutului, gândului materialist ce tot timpul presa asupra sa, deşi nu era unul propriu, crea opoziţie la efectuarea plăţii. O opoziţie care, pe plan uman era de înţeles şi obiectivă. Datornicul nu era deloc absurd în această privinţă. Cel care avea de primit însă dovedea o mare nesăbuinţă, o mare grabă şi, dominat de spiritul vechi al bogatului ce acapara şi fiinţa umană în schimbul banului, a acţionat ca şi în vremurile respective. Era de pe atunci vândut celor mai de jos principii şi n-avea cum înţelege schimbul propus de datornic, acela al plăţii în formă şi nu în conţinut, în timp şi nu în valoare numărabilă imediat.
Faţă de ceea ce ar fi fost normal, acţiunea liberului arbitru la cel care trebuia să primească, îl dusese cu câteva planuri mai jos, din punct de vedere spiritual. Aproape de pragul de jos, adept al forţei şi al impunerii cu forţa al propriei voinţe. Şi, în caz de refuz, inducerea ideii de moarte fizică, pprin fapte nu doar prin vorbe. Învăţase în joacă să terorizeze, să chinuiască, o mai încercase şi văzuse că avusese rezultate, aşa că era o altă joacă punerea în practivă.
Structura adusă la rezonanţă a datornicului a făcut posibilă rezonanţa cu ideile sale. Vorbă mieroasă şi comportament dulce întâlnind, nu a reuşit să perceapă o capcană. Era mai sus spiritual, dar îngerul de pază, primit mai târziu, după ce îi fusese furat cel venit cu el, la începutul vieţii, ţi el supus multor traume, nu avea toată ştinţa necesară pentru a apăra pe cel ce-l avea în pază (aici pe cea care o avea în pază) şi, ca oricine care nu are acel înger păzitor ce-i atrage atenţia, s-a lăsat pradă naivităţii de a crede înainte de toate în bunătatea şi sinceritatea semenului ce şi avea motive să nu se arate a fi rău. Da, chiar dacă pare a fi dură exprimarea mea, spun că a şi greşit folosindu-se de liberul arbitru, dar nu pot, oricât aş vrea să exclud alţi factori, să pun totul pe seama sa, căci greşeala de care vorbeam nu a cauzat altora probleme ci doar sieşi, punându-se în situaţia de a se lăsa fără nici un fel de sprijin, mai mult decât era cauza problemei karmice, când nu avusese în faţă pe cineva lipsit complet de posibilitatea de apărare.
E cazul să o spun direct: neîmplinirea planului material pe care tot au bătut mulţi a creat vulnerabilitate şi a lăsat posibilitatea ca liberul arbitru să se sprijine pe ideea socială generalizată în societatea modernă, că totul trebuie să înceapă bazat pe un anumit suport. Ori, se ştie, spiritelor înalte le este dată menirea dar şi obligaţia de a construi de la nivel zero, sau mai jos de nivelul zero, pentru că sunt şi trebuie să fie un exemplu pentru ceilalţi care altfel nu ar avea puterea de a continua viaţa, când ea îi aduce la acel nivel.
Totodată, el, spiritul înalt, mai adunase pe lângă el o entităţi ce sporeau efectul sufletului înlocuit, dar şi efectul unor corzi la care am mai făcut referire: o entitate ce trebuia să facă în aşa fel încât nimeni să nu-i fie împrejur, de fapt alături, mai ales dacă ar fi un spirit înalt (iar această entitate încă există!) şi una a generării de boală incurabilă, dacă el ia cumva un drum pe care spiritul ce trebuia să fie mai de mult lăsat în colivia sa, nu i-l vroia.
Tot ceea ce s-a întâmplat într-o perioadă scurtă de timp a fost un extrem al manifestărilor răului şi binelui. Se vlăguise forţa interioară şi intervenţia cadrului divin a fost extrem de mare. Interfaţa dintre suflet şi trup, subconştientul a fost practic anihilat de manifestările de forţă. A fost îngheţat, căci asemenea momentului când un om vine din frig şi intră într-o încăpere, în care vede o sobă, pune mâna pe ea să se încălzească. Dar când simte că soba nu are căldură, copleşit de dezamăgire simte frigul cum îl paralizează. Îngheţând această interfaţă, triada suflet-psihic-trup nu a mai fost ceva concordant, faptele devenind doar instinct de conservare. A fost un prag al nebuniei, un prag pe care s-au încrestat toate cele întâmplate, un prag ce trebuia şi trebuie slefuit bine pentru a se şterge acele încrustaţii.
Îngerul acela, neştiutor şi el, uneori, mereu şi mereu cerea intervenţia divinităţii care a şi acţionat prin cei scoşi în cale, pentru nepieirea trupului. Dar omul a pierdut mult. Fac o analogie spunând că pierderea a fost aşa de mare ca a unuia care pierde procese, bani, agoniseală, imagine, sănătate şi chiar o parte din minte. Şi a pierdut şi datorită acelor entităţi ce impuneau ideea singurătăţii (o vulnerabilitate necesară controlului celor ce creaseră acele entităţi) şi care-i paralizau dorinţa de luptă, care-i induceau ideea de perdant dintr-un început, când de fapt, nimic nu ar fi trebuit să stea în cale.
Asemenea tuturor nebunilor lumii, cel care-şi dorea înapoi bogăţia nu s-a sfiit să încerce să se folosească de cele sfinte pentru a creea o punte, o legătură definitivă pentru a subjuga un suflet şi un trup. Acolo el nici nu ştie cât rau a făcut să rămână asupra lui şi a celor ce îi vor urma, căci atunci Dumnezeu s-a arătat la faţă. Sângele ce a curs va cere sânge să curgă. Să nu se creadă că Dumnezeu este atât de iertător; Dumnezeu nu doarme, spune vorba populară... Şi sângele va curge, când îi va fi mai bine...
Dumnezeu n-a dormit, nici pentru spiritul ce-l ştia că nu s-a lăsat pierdut. Că a depăşit şi momentul în care risca să-şi  vândă existenţa fizică în contul datoriei, riscând şi pierzând mult, aproape totul. Făcătura de apropiere de locul rău a înlăturat-o prin chiar gândul şi fapta făcătorului. Trebuia să se depărteze pentru a se regăsi, măcar parţial, pe sine. Trebuia să se îndepărteze şi cum altă legătură şi datorie o ţinea prea aproape de un generator de radiaţie malefică ar fi ţinut-o strânsă în chingi, a fost împinsă să se depărteze. Trebuia. Acum trebuie dusă mai departe datoria şi ceea ce a rămas ca necesară revenire, periodică, acolo, trebuie să fie scoasă de sub imperiul necesităţii. Este o indatorire de onoare faţă de un alt spirit, mai înalt, salvator la un moment dat, ce trebuie şi el scos din flăcări. De acum încolo cale este deschisă... Acelui spirit îi trebuie redată libertatea şi datornic este lui de a i se da libertatea viitorului, prin scoaterea de sub platoşa ce îi induce idei ce-i sunt şi lui şi altora împotrivă.
Lumina s-a ivit...
-continuare în Taine vechi [8], Intermezzo în destin-

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...